Respir

Destul am scormonit sub pietre;
cu umerii și pieptu-am răsturnat
cu susu-n jos lumina,
să aflu-n umbre-apăsătoare – ce alta?! -
cazna de-a-mi fi negat continuu trecerea.
Am ropotit ca vijelia fără unde,
izbind în maluri nerăbdarea de-a avea,
smulgându-le din trup țărână,
nebun să dau percepției o consistență,
acolo unde adevăru-i... curgerea.
Și n-am greșit. Am învățat,
brăzdat de cicatrici,
snopit în vreme de furie,
să adast.
Respir fără reproș.
Eliberez din cale-mi vina
și știu, smerit, că nu-i a ta.

Perspectivă

Privește, omule,
în necuprinsul ăstei clipe
încape nu doar drumul ce-ai luat,
ci toate viețile ce le-ai putea alege!
Și-ascultă bine:
spre-nainte există
doar dacă vrei să-l raportezi
la... dinapoi!
Ce-ar fi să vezi că orizontul
nu-ncape-ntre cuvinte,
că verticala,
din tălpi în creștet
și din tării către țărână
e-o trecere nelimitată
chiar prin noi,
că poți cădea înspre înalturi
și să te-avânți în profunzimi!...