Atât

... nu ești a mea.
Nu-ți cer, nu-ți dau, nu-ți vreau!
Nu-mi completezi voința,
nici eu pe-a ta.
Mă redescopăr... tu;
cumva, îmi ești ființa!
Nu mă visa, nu m-aștepta.
N-am să aștept...
Suntem deja!
Acum, peste o clipă, diseară
și mâine dimineață, împreună.
Știm modela prezent din lutul de simțiri
făr’ să-l adjudecăm; doar îl primim,
indiferent ce alții sunt programați să spună;
reeducăm experiența din trăiri.
Trăim.
Sălășluim în verb ca-ntr-un cămin.
Aducem infinitu-i sub propriile tălpi,
să umplem nesfârșit cu plin.
A ști, simți, iubi, visa, ierta
știm să simțim, iubim, visăm;
Iertăm deja.
Ne-am lepădat de substantive de decor:
conveniență, palate, bunăstare și confort
sunt goale... golite de chiar rostul lor.
Ne însoțim prin sine fără motiv,
cu-atât mai conștient cu cât
știm că-i absurd ca idealul
să-l ferecăm într-un obiectiv.
Atât.

Mâinile

Mâinile tale-mi desenează simțiri;
îmi răspund cu propriile amintiri
- fiori desprinși degetelor mele
ce-ți urmăreau adineaori contururile...
E joc al armoniei de lumini printre umbre
împărtășită; nu-s false, nu-s frânte, nici strâmbe...
O întrupăm în firesc mai ales din îmbrățișare,
în care așternem prezent peste predestinare.
Mîinile nu-s ale tale și nu-s ale mele;
ni-s cale prin trup țintind înspre stele.

A noastră

...e multă lumină pe chipu-mi și-i vară,
și căldura mi-i haină – n-am înăutru și-afară.
Te am culcuș chiar pe tine... –mi priește
să simt că-s primit; mă răcorește...
Nu arde zâmbetul tău și nici nu-i de gheață.
Umbra brațelor tale-mi promite alean; mă răsfață
făr-a-mi promite răcoarea, fără dogoare.
Doar știu că preajma-ți... mi-i aer; ți-s alinare.
Mă surprinzi uneori adumbrind după gând...
Nu vreau nicio ploaie care răcorește plângând!
Spijină-ți încrezător fruntea de-a mea, cu senin,
- vindecăm goluri ce transcend anotimpuri cu plin.
Știm vara s-o-mbrățisăm până-n toamnă,
în căușul palmelor s-o dezghețăm când e iarnă,
s-o reinventăm din verde prin simțuri fugară
făr-a fi prima, primă... Doar a noastră. E vară.

Îmbrățișați în dor

... mai știi? Ne-am cunoscut pe drum;
eu – călător cu ochii-n zări, de colb trudit,
tu – adiere nerespirată încă-n pieptul meu uimit
că tihna, lipsă ieri, nu voi găsi-o mâine: e acum...

Mi-ai arătat în sus, spre trepte către sine
- eu nu urcam întâia oară; am zâmbit
recunoscându-te, oleacă fâstâcit,
ca-ntr-o oglindă reflectată-n mine...

N-aveai liman și nici pe scări însoțitor
- doar suflul de-a urni pământ spre cer;
știai deja: cuvintele-au putere, nu-s munte efemer.
Ne-am întâlnit pe creste îmbrățișați în dor...

Temei

... de astăzi nu mai pot percepe în distanțe,
în secunde, în ocazii ori atingeri duioase.
Totul se comprimă: kilometrul e zero,
secunda eter, prilejul continuum...
Iubirea, așa simplă și mărginită
cum ne căznim s-o adjudecăm,
răbufnește din mine; e oarecum pe drum,
însă în toate direcțiile!...
Cucerește, dincolo de limanuri,
crește, dincolo de trup și de minte,
evadează din gând,
se așterne în noi orizonturi.
Știu că iese din mine,
se redescoperă independent
zvâcnind de tinerețe și curiozitate;
o trimit conștient să umple zarea
cu armonia pe care-o doresc
de când am știut să o caut.
E a mea, însă nu-mi aparține;
e partea din mine dăruită magiei.
Nu pleacă în zgomotul roților de tren,
nu se depărtează lipăindu-și pașii ușori
ori mărsăluind către false triumfuri.
Merge hotărât în mijlocul vieții
să-i afle sens și temei.

Nestingherit

Întreabă-l dacă-i ești dragă,
iar zâmbetul lui îți va arăta
că depășește limitele lui «dacă»!
Întreabă-l cât te iubește,
iar respirația lui îți va inspira
tot aerul, fără să îl sfârșească!
Întreabă-l cum te vede,
iar privirea lui către sine
te desenează nestingherit de frumoasă!
Întreabă-l de ce te alege,
iar îmbrățișarea lui cuprinde întregul,
rotunjindu-i intimitatea!
Știi că poți alege să nu întrebi;
să zâmbești, să inspiri,
să desenezi ce vezi,
să îmbrățișezi,
să cuprinzi fără să sfârșești,
călătorind nestingherit de frumoasă.

(Imagine: Artodyssey-Renata Brzozowska)

Draga mea

Mă îmbie ziua să te răscolesc puțin,
să te denunț că te ivești netulburată
- esență-a simțurilor răsfățate
cu-n strop de dor. Ești preacurată!...
N-ai tu limanuri, n-ai tu diguri
în care volbura din viață să izbească;
ești doar întinderea din mine
ce se întinde încă, făr’ să cucerească!...
Unde mai pui că explorezi și timpul
eliberându-i înțelesul de cuvinte
ca binele și răul. Cât de sălciu e adezivul
când ne etichetăm propria minte!...
Tu zburzi în libertate necondiționată
- balsam dorințelor subconștient trăite.
Ești deseori cuib năzuinței altora de libertate
când recunosc în tine vise periculos iubite!...
Ție mă-nchin; smerenia mi-i drum
pe care îl apuc inevitabil spre-nainte.
Ești – cum alminteri? - draga mea de poezie!
Pășești în suflete, discret, sub trena de cuvinte...