Devenire
De dimineață
pieptul ți se-nfoaie în aerul rotund
cu care zorile dau formă unei zile pline.
Faci platoșă încrederea în faptul că
de conținutul ei ești responsabil,
că ai știut ce vrei, că bănuiești ce vine.
Devii, așa, mai ferm și poate chiar mai drept,
deși... de fapt, nu controlezi nimic.
Și asta știi, la fel de bine,
că simulezi ca să devii,
că gestul optimist învinge teama,
că, repetat, se culcușește-n tine.
Din tot ce universul uman îți mărginește
ironic e că devenirea
e cea care aproape în exclusivitate îți revine.
Când zorile, la rândul lor, devin vitale vieții
sunt preferabile treziri instantanee,
ieșirilor cam bruște din vise despre sine...
Nu-i cazul să mai crezi
că intim e ceea ce dosești după pereți,
că public e doar rolul care îți convine.
Urmează delicat, însă încrezător, destinul;
nu-l poseda, nu-l arunca la alții îndemână...
Ai de de zambit și superficial, și-n profunzime,
de nedormit de griji, dar și de bine,
de incruntat la cei din jur și chiar la sine,
de mângâiat pe alții mângâindu-te pe tine...
Ai de-nvățat, de ostoit și de-acceptat
tot aerul rotund din zorile care ți-s date,
tot conținutul care te conține.
