Adesea

De-aș fi eu piatra,
mi-ai fi apa
primindu-mă în unda-i curgătoare,
lucind culori pe-obrazu-mi lustruit
de respirația-ți unduitoare.
De-ai fi tu munte,
ți-aș fi cer
primindu-ți fruntea să-mi străpungi
seninul cu un dor de stele
în zilele-mi adesea lungi.

Mama

De-ți semăn chiar și numai
când soarele-mi alungă
umbre prelungi săpate-n frunte,
tot știu că numai tu ești cea
care nu-mi vede - odinioară - cârlionții
ajunși acum spice cărunte...
Nu-i timpul vrednic
să îmi fure, dând uitării,
la schimb cu vlăguita lui patină,
ce-mi dăruiesti de-o viață:
însăși viața.  Îți mulțumesc fiind ce sunt:
dovadă a iubirii tale licărind în timp-lumină!...