Curcubeu
Prima oară – mi-amintesc...
- a fost iarna. Așteptam un dar;
știam că va veni...
Că singur mi-l voi dărui..., deși, cumva,
chiar darul se așteaptă să-l găsesc!...
N-am înțeles atunci... venit-a primăvara
cu senin și prospețime și cu energie!
Și am văzut-o!
Sufletul culorii; era ea!
zâmbea oranj, clipea căprui,
verde vorbea, mă provoca în galben,
roșu simțea în vorba mea,
gesticula albastru... Mă privea
cu violet subtil pe gene!...
Mă iubea! – mi-am zis,
eliberat în curcubeu de suflul pământesc...
Și, imediat, gânduri ridicol de mature
m-au împuns: e doar capriciu femeiesc!
Însă firescul din culori
și fiecare zi pulsând în noi prezent
mi-au revărsat iubire în cuvinte...
Cuvintele-au vibrat în lumea de indiferent
și-au redeschis cărarea unde sufletele noastre
s-au regăsit privind spre înainte.
Și iarăși a împuns un gând răzleț
și n-am crezut:
E un moment! - am spus...
Doar un miracol, căruia îi mulțumesc
și care se va stinge în timp...
Poate un anotimp,
în timpul măsurat de traiul pământesc...
Dar a crescut! S-a primenit cu sens.
E binecuvântată seara, în vorbe delicate,
e ocrotită noaptea de vise întâmplate;
chiar ea, iubirea, e bună dimineața!
E-n noi, vindecătoare. E însăși viața!
E a noastră, rotundă, calmă, meritată.
Nu-ncepe cu a fost odată
și nu sfârșește. E un dar
care deschide cerul deasupră-ne,
și care, primindu-l, ne desăvârșește.
Vezi curcubeul? Astăzi aleg culoarea
doar mângâind smerit conturul său rotund
și integrându-mă în conținutul ei firesc.
Iubesc chemarea.
Iubesc să te iubesc!
