Respir
Destul am scormonit sub pietre;
cu umerii și pieptu-am răsturnat
cu susu-n jos lumina,
să aflu-n umbre-apăsătoare – ce alta?! -
cazna de-a-mi fi negat continuu trecerea.
Am ropotit ca vijelia fără unde,
izbind în maluri nerăbdarea de-a avea,
smulgându-le din trup țărână,
nebun să dau percepției o consistență,
acolo unde adevăru-i... curgerea.
Și n-am greșit. Am învățat,
brăzdat de cicatrici,
snopit în vreme de furie,
să adast.
Respir fără reproș.
Eliberez din cale-mi vina
și știu, smerit, că nu-i a ta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu