Un pas

Să mă învețe nu i-am cerut
și nici n-am întrebat vreodată;
cum aș putea să intru în iubire
știind că între noi e-o poartă?
De partea asta – eu, mânat de gânduri,
de cealaltă – doar ea, deplinătate.
Așa că am ales să fac, iubind,
ăl singur pas spre înainte-n moarte.
Veți întreba: sunt mort, eu mai exist?
Nu, da, am devenit încrederea în ea;
sunt însăși ea! Am evadat din mine,
din mintea ce de mine-o separa...
Din mii de întrebări mai ieri nepuse,
eu mi-am răspuns la singura rămasă:
rămân năuc de partea asta a-porții
sau, conștient, pășesc în cea armonioasă?   

Ție, poezie!

Ești a mea, că nu-ți știu altul,
nu te-adjudec făr’ să vrei,
știu să-ți fiu, smerit, amantul
răsucindu-te-n condei!

Mulți te cred capricioasă,
alintată-n abordare;
eu te-ncondeiez: frumoasă
- energie creatoare.

Nici că știu de unde-apari;
din străfundu-mi limpezire
văd în alții cum tresari
libertate de iubire.

Adiere

Doar curcubeu ți-s, printre gene,
când adumbrești culori spre vis
și-asculți cum timbru-mi ți-mângâie aleanul
poveștilor ce încă nu ți-am zis...

Mă-ntrezărești la întâlnirea dintre pleoape
fără contur; doar adiere-ntre cuvinte
ce împlinește dincolo de șoapte
iubire așternută dincolo de minte...

N-aș ști să-ți spun de-i poezie sau magie
simțirea-ți caldă îmbrăcată-n vers,
dar știu a-ți povesti-n culori fiorii
ce ne-au surprins călătorind prin univers!...

Ție

Te caut în alb, deși asumat – nu ai contur;
ești, pe un fond luminos, țâșnire-n lumină!
Te caut în palme - întreg trupu-mi te cere,
în privire te aflu – culori îmi nasc din tăcere,
te știu freamătându-mi în nări: te-adulmec deplină
și te recunosc reverberând dinăuntru-mi, senină...
Știu toate astea – gust, mă hrănesc din lumină!
Mă-nchin și-ți sunt cu smerenie ție, mie regină!