Dar

Versul meu, doamnă,
e asemenea cărării ce-ți sărută tălpile-n fugă,
nemaiștiind, de emoție, de-alergi
întâmpinându-i rostirea
ori el se-aprinde nebun sub călcâiele tale!...
E-adoima inimii mele,
liber și frust, intrinsec în spontan;
nu te sfii: deslușește-l plin de-nțelesuri
în propriu-ți suflet
și-asumă-l al tău,
rerostește-l,
prefă-l, la rându-ți, în dar.

Despre iubire

Ce-i, oare, dacă nu aleg
nici rațiunea-mi omenește educată
și nici simțirea-mi subconștient influențată,
atavic, experențial, de voi, de toți?!
Ce înțeles mai are timpul,
de-l pendulez cu stoicism ori hâtru
punând sau nu la îndoială liberu-mi arbitru,
altul decât ridicolul de-al măsura?!
Ști-veți ce-aș mai rămâne
de lepăd toate foste și ce vor să fie?
Cu simplitate – poezie;
energia liberă din ea.