Îndrăgostiți

când vorba-mi amuțește, surprinsă că din slovă
făcut-a braț rotind pe șoldul tău tandrețe,
mă-ntreb ce dans e-acesta-ntre tine – supernovă
și mine – hău menit lumina-ți orbitoare să răsfețe?!

Dans

Am prins în răsuflarea ăstui vers subțire
chiar talia-ți ce mă rotește-n juru-i cântător
pe-orbita împlinirii conștiente în iubire,
odată evadați din spațiu-timp în energia zeilor.

În dansul ăsta relativă e doar mintea răstignită
-n șabloane colective-ale memoriei trecute...
Eu te invit prezentului să-i fim planetă regăsită
în universul înțelegerii de sine absolute.

Noi

... și cum să-ți spun?
M-auzi – e cert, de pot rosti
și gându-ți regăsești pe buze-mi
și mă-nțelegi, de știu ce spun
-nainte chiar să mă asculți,
prinzi formă doar că văd
si-mi salți în piept – că te respir!
Și te descopăr – mi-ești în gesturi,
ai consistență amprentată
pe vârful degetelor mele...
Pogori din vis realitatea-mi,
de nu mai știu și nu mai cred;
m-aștern și-atât.

Dăruind

Nu-i vântul răscolind îmbrățișarea;
doar nerăbdarea, abătându-mi gândul...
Mă poți afla curat, în panica de surle
-a revoltei; urle! Învăț să fiu nevinovat... 
N-am scuza veșmânt: -ți sunt spirit despuiat
de ego. E-adevărat, doare în tine când altora nu sunt...
Mă iartă, de toate diferită, așa cum te-am aflat;
durerea-ți mi-e păcat, când lumea-mi pare ipocrită...
Voi accepta în vreme, doar lasă-mi albe pagini,
să n-aibă scrisu-mi margini deprinse a se teme...
Știam că doru-i cânt; că-ți este, mi-i povară:
și-n vers poate să doară! L-aștern și-i frânt...
Puzderie-mi știu simțuri tălmăcite firii
ca rod iubirii, ce-mi dă un sens să fiu...
Știi, ca și mine, iadul! Ajută dăruind,
s-ajut primind, fiindu-ne pământ, apă, răsadul...

Însoțitor

Sunt doar un om venind pe drum.
Nu știu porni, să plec...
Știu doar purta un mine prin acum;
am dezvățat să trec!
Nu-ncep suișuri, nu-ncerc prăvăli.
Îmi știu măsură clipa.
Chiar munți mi-s dați să-nvăț păși,
talazuri să-mi despice frica!
Sunt doar un drum prin om purtat,
însoțitor în viu
și-nvăț iubi în calea de urmat
fiindu-mi, să îți fiu!

Magic

Nu poți rosti durere în cuvinte,
s-oferi absurdului contur
chircit în brațele simțirii
doar c-ai scăpat gândirii hățul!...
Poți, oare, omule integru
s-asociezi naturii ce surâde-n tine
doar umbra - percepții zugrăvite-n negru?
Oare-ai nevoie de vreo vină, de rușine
doar ca să meriți viețui vreodată în lumină,
iar brațele-ți deschizi atât de tare
să-ți fii doar cruce,
în loc s-accepți că orizontu-i mult mai larg, mai mare?!...
Deplângi durerea
ce pare-a pedepsi anume prin strâmtul univers
sau ție-ți plângi de milă
fiindcă-nspre sine n-ai căutat încă acces?... 
Cât de prieten ți-aș fi eu,
să storc din slove tragic,
știind că-n fiecare rătăcit cătând spre Dumnezeu
doar zâmbetul e magic?

Te-alint

te-alint c-o adiere de sărut,
ce nu știu: șoaptă-i sau vers neașternut?
te mângâi c-un tors molcom de fuior
- din creștet până-n degete fior
și-ți legăn în emoții valuri
pe marea-mi dragoste fără limanuri.

Cuprins

Te căutam în ochi ce mă priveau cum cresc,
unii cu drag, alții cu sete, alții sceptic,
unii ca pe-un păgân ce răscolește-n nefiresc
când juru-mi se orânduia în modu-i triptic:
ce fac, ce simt și ce gândesc...
Te căutam nebun în seri,
când umbrele-mi intrau în fire
voiam lumină când azi devine ieri,
să umplu miezul întunericului cu-mplinire
crezând că sacrificiul naște învieri...
Te căutam în cărți, în versuri și frumos
și-n nerăbdarea de-a călători prin lume,
și nu te-aflam îmbrățișării de prisos
cu care, avid, mă-mbrățișau anume
frustrări străine, pentru propriul folos...
Te căutam, deunăzi, și-n ce-a rămas nestins
- în armonia dorului de sine
și, culmea! Neobișnuit de simplu te-am cuprins
doar acceptând că timpul n-are loc în mine,
că poți fi tu, fără să ai ceva în mine de învins!...

Reînvăț

Chiar și când pe sub zări
norii-și coboară burți întunecate,
nu calc în vis...
Strâng între pleoape amintiri
- restrăluciri din clipe neuitate,
- n lumină asumate ca trăiri,
simțiri, gândiri, iubiri
necondiționate.
Nu ploaia-mi va-neca cuvintele-n gâtlej;
de-i ropot, vorbe ropotesc
chiar și când n-am cui să-i rostesc,
cui să să-mi primescă să iubesc,
cui să șoptesc că mă smeresc
de-atâta netăcere!
De-i liniște, îmi liniștesc strigarea...
Mi-aștern o rugă sub obraz,
mă-ncovrigesc negând că-mi amintesc
uitarea.
Chiar și când zilele pălesc
- mi găsesc luciditatea fără de păcat...
Învăț..., nu! Reînvâț iertarea.

Prin fire

De-aș fi doar limpede
- meandru netezit de undă,
n-ar mai cerca absurdul sufletu-mi s-ascundă...
Sunt, la vedere, si senin și vină,
încordare și fugă din rutină...
și mă-nclină fiecare eu și uneori
simt că retez în mine tulpinile de flori...
- s din carne; sângeră și doare și ... mă rup,
de-s țintuit ființei; aș renunța ușor la trup.
Nu-i vorbă, aș hălădui prin fire,
imun la viața zămislită în iubire.
Dar știu de câte ori vibrează-n azi culoare
că-n zâmbet pot descoperi chemare
și că neacceptarea doar schimonosește
ceea ce timpu-n minte... minte că sfârșește.

Mulțumesc

Azi, orice-aș răsădi-n cuvinte
-ți răsare-n piept,
-ți-umple privirea!
Simțirii-i mulțumesc,
smerit și recunoscător
că-mi bincuvântezi iubirea.

Visez

Dac-ar fi să mă trezesc
într-un vis lipsit de zâmbet
ți-aș iubi din răsputeri
fericirea ca firesc,
regăsirea fără umblet,
răsărirea-n primăveri
reflectate-n omenesc.

Dar visez, trezit în tine
dintr-o viață netrăită,
repetarea în ființă
și întoarcerea la sine.

Mi-ești de primăvară zori
ce-mi răsar subtil și tandru
ba în gesturi, ba în gând
și-ntre gene îmi strecori
leac vrăjit de coriandru,
verdele atât de blând
plămădit cu noi fiori.

Iubesc

Și cum să-ți scriu,
de-mi curgi prin vene
și cum să văd,
de-mi ești vedere
și să mă-ndrept, cum,
când mă-nalți
și-n brațe cum te iau,
când sinele cu mine-mparți?

Oglindă

Mi-ești, înainte de orice, discret, oglindă,
chiar perspectiva-n care, fidel, redobândesc
un chip pe care lumina nu cade, suferindă
- eu însumi sunt lumină: știu să zâmbesc!

Mi-ești, mai presus de toate, darul
pe care-mi îl aleg din universul conștient
mai proaspăt, mai firesc decât - subtil - amarul
ce-l percepeam -nainte și-napoi; trăiesc prezent.