Șoaptă
Uite-o!
E prima străfulgerare și, curios,
de fiecare dată
străpunge-brici din întuneric
să-mi lumineze...,
deși-s tentat
– desprins involuntar de vis –
s-o văd răzleață!...
E darul ce mi-l face zilnic timpul:
mi-i dimineață;
invitație de neoprit, din vidul contemplat
să-mi întrupez oglindă.
Mă privesc în față.
Mă aflu
înger coborât pe dâra de lumină
în ceea ce numesc eu viață.
E asumare.
E calea ce-o aștern de seara în cuvinte,
prezentului de ieri
să-i aflu fascinația lui azi.
Puterea slovelor alese
- mi reverberează-n minte:
- N-ai unde să mai cazi
când îți croiești tu fapta!
- Nu ai nevoie de aripi
când nu opui efort să te înalți!...
Așa-m descoperit în mine șoapta...
Nu-i mie adresată.
O lume-ntreagă n-o aude,
de eu, serafic și integru,
afirm credința în însingurare...
E zgomot jos... Urechile sunt surde!
Dar simțurile-s treze, nehrănite.
Exemplul de-a hrăni credința în îmbrățișare
ți-l dăruiesc.
