În armonie

Să nu crezi nici măcar în mine
- strecor instinctual cuvintelor intenție și rost,
deși sunt conștient că nu pot ști ce-ți este bine;
nu-ți căuta menire în ce-mi este, ce mi-a fost....

E doar păcat ereditar prin pilde-a ocroti;
mă iartă așadar că-ți sunt, de neales, părinte.
Ce-i adevăr, în tine, treptat, ai a descoperi
cu fiece trăire filtrată de propriul suflet și de minte.

Pot să îți spun, smerit de-atâta-ncărunțire,
că adevărul nu-i urcuș, nu-i sacrificiu de sine,
nu-i ceea ce alții povestesc din proprie simțire;
... -l vei recunoaște singur privind, în liniște, în tine.

E curgere în armonie. Eu ți-s amonte și am sens
doar oferindu-ți, deplină, libertatea de-a alege
calea-ți spre-nainte. Știu, orizontul e imens,
dar și-n furtuni afla-vei seninul. Acceptă-l și-l vei înțelege.

Multivers

Acum, aici, unde inspir trăire,
n-am sus ori jos,
deși n-am răsturnat nici munți,
nici nu i-am sprijinit cu frunțile de ceruri.
Nu reușesc da simțurilor porții
ca să echilibrez gândiri universale;
ci-s doar intenție, spirală de emoții
în lumină, fără amonte, fără vale...
Știu că nu-s... unic,
prizonier al propriei dimensiuni
și nu-nteleg să mor – nu-i timp
sfârșirii să-i descopăr
un oarecare sens invers;
cuvintele-mi tâșnesc
eliberându-se de gânduri
și-mi recrează vieți în multivers!

Undeva

De mă numesc așa
să recunoști în astăzi
ce ieri numeai în sine-ți deja-vu,
desparte-mă-n silabe;
pe fiecare ia-o,
rostește-o cum vrei tu.
Cânt-o pe prima!
Dă-i ton, în simțuri
să valseze. 
Pune-o pe-a doua lângă suflet,
numele tău s-o-mbrățișeze.
Pe ultima alint-o,
iubește-o ca atare
- nu mai avem un nume,
fiecare.
Or zice mulți
că ne-am prostit, cumva...
Eu cred că doar suntem,
urcând unul în altul
către undeva...

Seară

Cinci degete-ale palmei drepte
îți recunosc abia atins obrazul;
ți-am așternut surâsului căuș,
să-i gust, să guști căldura, bucuria, hazul.

Cu celelalte, ale palmei stângi,
îți aflu șoldul răsucind spirale;
am rătăcit din creștet până-n tălpi
sensuri ca «meu» sau «ale tale».

Simt c-aș mai vrea cinci mâini,
să îți descânt acorduri de chitară,
să-ți scriu din ochi, să-nalț în pânze curcubee
și toate, toate, toate în fiecare seară!

Fir-aș o clipă!

Hai, vis!
Rotește-te în țeasta plină!
Iubește!
Cercetează!
N-ai teamă de lumină!...
Nu te umbrește niciun gând
- e plin de gânduri pe aici,
dar inima pulsează viu
cu orice simț
ce evadează dintre frici!...
Hai, ia-mă-n brațe
cum știi face mereu,
desprins de ceruri
pentru-o clipă
- fir-aș o clipă Dumnezeu!
... să statuez pentru eternitate
iubirea fără de păcate,
să fie Omul propriul Zeu
în propria intimitate...
Hai, uite-mă-s!
Aici.
Acum.

Două dimineți

Am rugat răsăritul
să-mi acorde
o zi cu două dimineți:
în prima, să te iubesc somnoroasă,
grăbită cumva,
deslușindu-ți surâsul
după aburul de cafea
și la fel de frumoasă
ca-n fiecare astăzi
ce izvorăște din ieri și alaltăieri,
din primăveri și toamne
și la fel de senin
cum verile, iernile
mă încântă cu plin
lângă tine.
În dimineața a doua,
să te iubesc efervescent de zglobie,
fără zor, să-ți ghicesc
ce-mi doresc la cafea,
s-aștern delicat pe hârtie
două versuri
oarecum răsfățate,
să le-aduni în brațe,
ca ieri și ca luna trecută
și ca săptămâna viitoare
primite; zece, o sută,
mii, trilioane,
vii.
Vreau, Doamne, două dimineți pe zi,
să-ncapă sărut, alint, dezmierdare
și căte și câte pot incă iubi.

Abundență

N-aș ști să spun cum simt că-mi ești
de nu mi-ai răsări-n cuvinte,
cu gustul dezmierdat al șoaptei, oleacă alintată.
Te-nalți - și nu văd strop de așteptare,
ci doar firescul «se cuvine» din inima unei povești -
pe vârfuri, dreaptă, în picioare,
să-mi sorbi, tăcută, de pe buze
accente, tonalități și ritm în care te-oglindești.
În timp, în gând, în vorbe și-n îmbrățișare
ești dăruită mie.
Smerit, sub semnul abundenței,
iubesc să te eliberez întreagă, renăscută
frumosului ca poezie.

Credință

Veghezi, iubire?
Deși pe tâmple-mi
anii și-au însemnat argintul greu,
zău, n-am văzut vreodată
atâta credință
în puterea duioșiei
cu care mă descânți!
Tu știi vedea
orice intenție ce îmi aține calea
și-mi clatină genunchii...
Mă-ndrepți din umbra ce mă vrea
sub tălpi...
Mă-nveți cu simplitate:
emoția-i a mea.
Tu ești a mea!
Eu însumi încropesc realitate.

Duioșie

Prinde-mi privirea, dacă poți
și-ți fă din ea ce-ți șade bine:
zâmbet nedescifrabil pentru toți,
cules tandreței, emoției din mine...

Apucă-mi mâinile cu-obrajii,
să reînvăț, neegoist, din duioșie
gesturi plecate, care să devină pajii
alaiului de simțuri ce te-nsoțește mie.

Fără umbră

Aș curta ziua deplină
în chiar miezul ei rotund
cu un gând deloc profund,
fără umbră în lumină.

Și-aș mai vrea să lepăd seara
ca pe-o trenă de cuvinte
într-o beznă fără minte
căreia să-i iau povara...

Și mi-aș face nopțile
drum croit în praf de stele
luminat iubirii mele,
sărutat cu tălpile...

Șoaptă

Uite-o!
E prima străfulgerare și, curios,
de fiecare dată
străpunge-brici din întuneric
să-mi lumineze...,
deși-s tentat
– desprins involuntar de vis –
s-o văd răzleață!...
E darul ce mi-l face zilnic timpul:
mi-i dimineață;
invitație de neoprit, din vidul contemplat
să-mi întrupez oglindă.
Mă privesc în față.
Mă aflu
înger coborât pe dâra de lumină
în ceea ce numesc eu viață.
E asumare.
E calea ce-o aștern de seara în cuvinte,
prezentului de ieri
să-i aflu fascinația lui azi.
Puterea slovelor alese
- mi reverberează-n minte:
- N-ai unde să mai cazi
când îți croiești tu fapta!
- Nu ai nevoie de aripi
când nu opui efort să te înalți!...
Așa-m descoperit în mine șoapta...
Nu-i mie adresată.
O lume-ntreagă n-o aude,
de eu, serafic și integru,
afirm credința în însingurare...
E zgomot jos... Urechile sunt surde!
Dar simțurile-s treze, nehrănite.
Exemplul de-a hrăni credința în îmbrățișare
ți-l dăruiesc.


  



    

 

Cochet

Zâmbetul îți vine ca turnat,
stimată doamnă,
iar soarele e foarte conștient
de evantaiul discret
cu care-i răsfiri strălucirea
la coada ochilor tăi serioși!

În dimineața asta,
pare și-un pic gelos
pe umbra-ți ce-adastă cochet
sub buza de jos!

Îl răsfeți însă, doamnă,
pe obraji și în păr,
unde vântul îl mângâie
rotunjindu-l ușor...

Ia uite, -ntre palmele mele
bucuria-ți regăsește căldura!

Ca turnat îți vine surâsul meu, doamnă!
Recunosc, soarele mi-i complice...
E toamnă.

Tango

Și toamnă te iubesc
și-ți îndrăgesc, amețitor,
roșul obrajilor ce-ți ard acum în frunze,
scăldate-n verde luminos mai ieri
și-n bronz, desigur, alintate mâine.

Ți-s vânt prielnic
rotindu-ți talia-n prelungi rafale,
învârtejindu-ți pașii de tango
în ritmul dumiririi noastre
ca sine-pereche trăitor...

Desuet

Frumoaselor, nu râdeți de poet
când slovele-i v-adie-n păr
redeșteptate simțuri într-o lume
în care și surâsul rimează desuet!

El spune „-a mea” făr’ să posede;
nu condiționează-ntre destine,
deși ar... ninge „dacă”-n voi știți căuta
zăpada s-o așterneți și în ea ați crede!

Nu-i reprosați menirea de-a vedea,
nu-l alintați - spiritual - drept ignorant.
Desigur, e nebun cotrobăind prin univers
după divinitatea ce-a găsit în el deja.

Voi, suflete-nzestrate cu tumult,
nu-i judecați a gândului măsură,
ci creditați-i inima în fiecare vers
cu-al vostru puls..., nimic mai mult!

A ierta

N-are-a ierta pădurea orizontului
că după trupu-i verde se așterne...
Când vrem privirii noastre terne
lucire să-i acorde nesfârșirea

ne-om crește munți sub tălpi
și peste codru înălța-v-om frunți;
de ne-ndrăznit păre-va celor mulți,
ce știu lupta-ntre ei să îl străbată...

N-are-a ierta pădurea omului
că-n trupu-i verde își croiește drum...
Mirajul mâinelui retează din acum
întreg seninul; întreagă devenirea.

tu

...tu erai?
Credeam că-i toamnă
și-ntr-un gest de mare doamnă
de pe-obraji îmi soarbe stropi
ce mi-au șfichiuit seninul...

... tu cântai?
Credeam că-i vântul
cel ce-mi susură cuvântul
în vibrație celestă
și-mi preschimbă pașii-n vals... 

O fi

Mă-ntreb adesea de-s izvor,
dacă din mine curg în înțelesuri slove
pe care le contemplu din interior...
Zâmbești, desigur!
Deseori te regăsești
îmbrățișată în cuvintele-mi desprinse
parcă din ce trăiești...
S-ar zice-atunci că-s doar observator
a ce alege sufletul să-ți fie
- al tău în exclusivitate-n astă viață,
dar revelat în contemplarea dată mie... 
Nu mi-i povară versul, nici delir,
deși nu înțeleg proporția în sine
de gând, emoție și simțuri
ce-ți aparțin și se-oglindesc în mine.
Și tot ades, spre seară, caut spre o stea
să îmi adaste smerenie-n priviri.
Mi-i fi tu muza? Mi-o fi ea?
O fi divinul propriei iubiri?

Alegere

Mai știi că-s eu?
Acu-s ușor de strâns din pleoape,
când îți alegi din ochi un drum;
ți-s stânga, dreapta și-s aproape
însăși alegerea-ți născută din acum.
Că-s viu?
Neîndoielnic e: respir în ce-am creat,
în aparență răscolind între destine.
De neiertat – s-ar zice; convins c-am inspirat:
alegerea e asumare și ne aparține.
Mai poți vedea?
Deși-s dispreț în gânduri aspre ferecat,
mai prețioasă este astăzi perspectiva
să dăm la schimb un zâmbet reciclat
pe demnitatea de-a nu alege recidiva.
Mai crezi?
Pe strada asta șerpuind prin ignoranță
merg somnambuli orbecăind între nevoi.
Te vezi izbind în ziduri fără importanță?
Nainte-i de-nvățat; ecoul spre-napoi...

Rebel

Poftim de dați cu pietre-n tigva asta goală!...
Răsune-n amintirea colectivă cu troznetu-i sinistru
ecoul condiționat să crească în trupul muritor
același fals, impersonal scenariu de viață personală...

Nu ezitaţi să daţi la gioale marionetei dezarticulate,
să vă-nfoiaţi de mândri c-aţi prăvălit-o-n praf!..., acolo unde
răscoliţi cu râtul însetat de spaima că un coate goale
ar da o perspectivă proprie orbitelor la voi holbate...

Curaj! Nu aveți a vă teme de descărnatul ăsta trist...
Înfigeți-i bombeurile-adânc în coaste! Trăiește încă!
L-aţi programat cu toții să nu-și afle inima în piept
și liniște să nu cunoască; nu are glas să-și spună: exist!...

Că populaţi această lume zornăitoare de schelete,
nu fiţi jigniţi: e moştenirea de a fi imun, noncreator,
alineat în rând la viață. Alege care poate, conștientizând
privirea spre interior, să umple gol cu plin când îi e sete!

Vuiet

Oricât aș sta să-mi amintesc,
pe piatra asta tare ce mă ține
- deasupra timpului - strigoi
și-oricâte valuri gleznele-mi izbesc
cu scoici crăpate care mușcă-n mine
cerându-și carnea-momeală înapoi,
nu sunt trecut! Nu regăsesc
vuietul hulei care-am fost; devine
juru-mi așternere în orizont. Și-apoi
mai știu că astăzi pot să îndrăznesc
prezent.

Cuvinte alese

Întinde mâinile când simți că-ncepe să îți pese,
în special de tine; închide ochii fără teamă
de vină sau ridicol; eliberează furia, n-o băga în seamă:
rămâi doar tu cu tine, în mijlocul cuvintelor alese.

Alege vorbe simple, curate, nepieritoare-n tona de gunoi
în care răscolim lătrând instinctual moralitate în sarcasme!...
De ce ne-nvață unii că fericirea și iubirea sunt fantasme,
iar alții ne-o condiționează aici, cu viața de apoi?!...

Răsfață-ți cuvintele alese cu propria magie - viața.
Reproiectează-le prin gând și animează-le în gesturi.
Încrede-te în simțuri. Poți refuza să mai trăiești din resturi
concesionate de ego-uri ce nu știu să-ți zâmbească dimineața...

Dă-ți timp; tot timpul din lume e la-ndemâna ta
și-i poți dubla atât de simplu petrecerea în armonie
când celuilalt îi dăruiești ce timpul vrei să-ți dăruiască ție
și ești, dintotdeauna parcă, jumătatea din îmbrățișarea sa.

Solie

Azi-noapte am visat
că brațu-mi drept ți-i talie,
iar coapsele-ți mi-s falie
sub care-am lunecat

din răsuflarea-mi lină
să îți aștern culcuș
și-o șoaptă în urcuș
pe sânii-ți-lună plină.

Iubeam cum odihnești
cu tâmpla rezemată
pe inima-mi curbată
în leagăn. Visam că-mi ești

solie luminii pe obraz,
senin adăpostit sub pleoape
magia regăsirii în aproape
tot ce visez, aproape treaz.

Pietre șlefuite

Dacă n-ai fi,
cu siguranță te-aș visa
când, ostenit să-ntorc piatră cu piatră
ziua prin care limpede-mi e căutarea
teamă mi-ar fi că aș putea-o tulbura...
Te-aș răscroi din așteptare,
din forme altora iubite
după cum veghea-mi răsplătită
ar vrea să te-ntâlnească,
dar dorul-mi ce te-mbrățișează
făr’ să te cunoască
știe c-ai fi
- când o s-apari -
neasteptat de dragă mie,
doar el capabil să te recunoască...

Și n-ar fi dor,
de n-ar fi ani
și pietre șlefuite în albia de vise
unde eu, nebunul,
deși pășesc desculț de fapte,
sunt ocărât prin toate cele zise
de înţelepţii-nțepeniți în maluri!...

Ştiam că eşti, deşi ieri nu erai...
Şi tu mă aşteptai s-apar cu forma altora ştiută
- un negustor de ritualuri
dispus să vândă iluzia unui liman,
şi nu lunatic reflectând în el lumina!
Astăzi te recunoşti
ca parte a magiei
de-a mă fi întrupat chiar tu.
Din pietre șlefuite-n albia de vise
întoarse pe-o parte și pe alta-n căutare
descoperit-am împreună puterea de a spune: nu
..., atunci când da înseamnă
a le duce de unul singur în spinare...

Oglindă viselor

Mă iartă de-s oleacă orb:
n-am ochi; privirea mi-e oglinda
-n care dorul se desface floare,
să cuprindă ceru-ntre petale...
Și-atât senin e în îmbrățișarea
al cărui miez se rotunjește măr
- să-l mușc cu sete! Pârguite,
buzele-mi arcuiesc sărut
în care se-oglindește
integritatea florilor...

Mă iartă de-s oleacă surd:
nu-mi cred urechilor; auzul mi-este mare
-n care unduie dinspre adânc
cuvinte ce vor să respire...
Și-atâta limpede e-n oglindirea
a cărei formă se rotunjeşte sens
- să-l recunosc în tine! Plecate,
pleoapele-mi mijesc surâs
în care şoapte nerostite văluresc
chiar înţelesul vorbelor...

Mă iartă de-s aparent nesimţitor:
nu poruncesc nici inimii; nu-mi curge
-n vene sânge de vărsat
în lupta eu-lui cu sine...
Şi-atât liber arbitru e-n alegerea
a cărei asumare se rotunjeşte puls
- să-l nenumesc păcat! Smerite,
degetele-mi împlinesc menire
în care tot ce-ating învie
prezent în trupul viselor...

Înăuntru

Mai vreau să cred
că liniștea e doar un om
stând la fereastra către sine.
Și mă întreb: tu unde o deschizi,
spre tine sau spre înafară?
Și cum te vezi:
din față, încadrat de ramă,
ori dinăuntru – de-acolo unde
toate le creezi?
Și cum privești?
Cu resemnarea ce-ți odihnește
bărbia-n palmele muncite
sau cu-amândouă mâinile-n pervaz,
proptite asemenea căutăturii
neclintit înfipte spre-nainte?
Și cum te simți?
Slujbaș percepției comune
ce știe ea mai bine decât tine
ce ți-e bine și ce-ar trebui,
ori liberându-ți personalitatea,
declinându-ți singur verbul a trăi?
Și ce descoperi?
În norme-nghesuiești momentul,
ori îl asumi ca parte din firesc,
nemăsurându-i forma
în șabloane retezate din lumesc?...
Ai observat măcar o dată
- nu filozof, ci doar un pic mai hâtru,
că nu contează de la care geam privești?
Oricare-ar fi, fereastra
se deschide doar spre înăuntru!

Din nimic

În vâltoarea dintre lumi
habar n-am să fac minuni!
... stau, neînsemnat de mic,
observând cum, din nimic,
din percepție sau stare
mâinile-mi devin mișcare:
palmele de-ntorc în sus,
picuri ploaia-mi dă răspuns
de răcoare și de sete
ce-ascundeam odată-n plete!
De le-ntorc tandru spre tine,
mângâiere-n palme-mi vine,
iar sub tălpi piatră îmi crește
- ziduri calea-mi prăvălește -,
orizont se-apleacă drept
vertical acum, din piept,
peste șold, sus, pe spinare,
să-mi devii îmbrățișare,
s-o aștern tăcut în iarbă
până iarba o s-o soarbă...
Fruntea adiere-mi este,
pleoapele-mi clipesc poveste,
iar un zâmbet – știu eu cui –
flutură de capul lui!...

Visez

Știu! – mi-am strigat aflând
că am deja când îmi doresc ceva;
gândul îmi e, odată-ntreg, chiar începutul
reprezentării sale dinăuntru în afara mea.
Magie – mă-ntreb învăluindu-mă în ea
sau faptul că realitatea-i consecința
a investi credință în dorință, a acționa
nestingherit cu verbe în inima lui... a visa?
Nu văd răspuns în ieri...,
mâine nu-mi spune altceva;
astăzi, în clipa asta, chiar acum
visez cum pot trăi trăind deja.

Fii mie!

Mă-nșel sau te-am surprins cum te strecori
prin visul ce-mi sărută tâmpla dreaptă?
M-atinge umărul, ițindu-și faldurile dintre nori,
rochia ta de raze..., mi-l dezvelește-n șoaptă.

C-obrazul lipit de geam am ațipit de seri...
Sunt degetele ploii șiroaiele-mi pe față?!
Pot anotimpuri - sute - să le eliberez în ieri?
Pot azi deschide ochii cu tine - dimineață?

Am voie la senin? Fereastra deschisă
- i spirală spre neant sau cale-mbrățișării?
Fii mie cunoaștere pănă acum nescrisă!
Îți sunt penița ce rescrie trecut în inima iertării.

Hai!

... și-ascult cum ploaia vine!
E-n chemare, ropotind încă-nainte să înceapă
pe brațele-mi deschise. Hai cu mine,
să râdem în oglinzile de apă!

Hai să rotim, nebuni, desupra ierbii
îmbrățișarea într-un dans printre spirale!
Din urma noastră plină ochi sorbi-v-or cerbii
tineri și însetați; le-om fi izvor, odihnă, cale...

Excepție, defel!

De mă întrebi ce-i adevărul
firesc e să privesc în mine;
nu scap de tine sau de el sau de-o mulțime
- toți câți ați picurat trăiri de sine
în jurul cu care m-am hrănit participând...
Că-ți place să-l relevi în simțuri
- etichetări de bine sau de rău,
că îl descoperi adulmecând în vers
ceea ce poți traduce pe-nțelesul tău,
câ îl contempli într-o ramă
aflându-te acasă înăuntrul său...
-s aievea: adevăruri toate, distincte,
completându-se mereu.
Nu e sfidare de percepte adevărul!
Dar nici impunere,
staționare în conjuncturi defecte...
Nu-i regulă; excepție, defel!
E drumul fiecăruia și asumarea
de-a crește iubirea ce-a răsădit în el.
Știu astfel că neadevărul
e modu-n care eu sau tu sau el
ne facem stăpâni pe adevărul altuia
în nebunia de-a crede c-ar trebui să fim la fel!...

Cuvinte potrivite

Cuvintele reverberează
astăzi
adoima clopotelor ce știu întoarce azuriul;
fac sens, odată pronunţate fără umbră,
însoțind bun gust, bună intenție și vindecare.
Au cunoscut adesea și sălciul,
când li se-atribuiau câte-o tonalitate strâmbă
dislocată dintr-un trecut reanimat cu încăpățânare...
S-au și asprit în timp, precum pustiul,
c-ar fi vii puse la-ndoială; ucise încă de pe limbă!...
Socotite prin ele însele otrăvitoare
- venin le-a devenit chiar obiceiul
de a mușca din viața devenită sumbră...
De ce cuvintele aleg să doară?
Nu știu... Nu sigur. Însă
astăzi
rostesc, primesc netemător cuvinte potrivite și simțite,
odată ce-am permis ego-ului din ele să dispară.

Dimineți

Pe șoldurile tale văd dimineți răsărind
- lumina le mângâie lunecându-ți pe coapse.
Genunchii-ți au rotunjimea munților îndrăznind
să nu frângă simțiri în muchii de gând prin sinapse.

Pântecele-ți mi-este popas în obraz
- aseară-i cântau greieri în acord de chitare.
Am murit ca să-nviu din mine mai treaz
în vocale rotund dezmierdate dimineața de soare.

Atât

... nu ești a mea.
Nu-ți cer, nu-ți dau, nu-ți vreau!
Nu-mi completezi voința,
nici eu pe-a ta.
Mă redescopăr... tu;
cumva, îmi ești ființa!
Nu mă visa, nu m-aștepta.
N-am să aștept...
Suntem deja!
Acum, peste o clipă, diseară
și mâine dimineață, împreună.
Știm modela prezent din lutul de simțiri
făr’ să-l adjudecăm; doar îl primim,
indiferent ce alții sunt programați să spună;
reeducăm experiența din trăiri.
Trăim.
Sălășluim în verb ca-ntr-un cămin.
Aducem infinitu-i sub propriile tălpi,
să umplem nesfârșit cu plin.
A ști, simți, iubi, visa, ierta
știm să simțim, iubim, visăm;
Iertăm deja.
Ne-am lepădat de substantive de decor:
conveniență, palate, bunăstare și confort
sunt goale... golite de chiar rostul lor.
Ne însoțim prin sine fără motiv,
cu-atât mai conștient cu cât
știm că-i absurd ca idealul
să-l ferecăm într-un obiectiv.
Atât.

Mâinile

Mâinile tale-mi desenează simțiri;
îmi răspund cu propriile amintiri
- fiori desprinși degetelor mele
ce-ți urmăreau adineaori contururile...
E joc al armoniei de lumini printre umbre
împărtășită; nu-s false, nu-s frânte, nici strâmbe...
O întrupăm în firesc mai ales din îmbrățișare,
în care așternem prezent peste predestinare.
Mîinile nu-s ale tale și nu-s ale mele;
ni-s cale prin trup țintind înspre stele.

A noastră

...e multă lumină pe chipu-mi și-i vară,
și căldura mi-i haină – n-am înăutru și-afară.
Te am culcuș chiar pe tine... –mi priește
să simt că-s primit; mă răcorește...
Nu arde zâmbetul tău și nici nu-i de gheață.
Umbra brațelor tale-mi promite alean; mă răsfață
făr-a-mi promite răcoarea, fără dogoare.
Doar știu că preajma-ți... mi-i aer; ți-s alinare.
Mă surprinzi uneori adumbrind după gând...
Nu vreau nicio ploaie care răcorește plângând!
Spijină-ți încrezător fruntea de-a mea, cu senin,
- vindecăm goluri ce transcend anotimpuri cu plin.
Știm vara s-o-mbrățisăm până-n toamnă,
în căușul palmelor s-o dezghețăm când e iarnă,
s-o reinventăm din verde prin simțuri fugară
făr-a fi prima, primă... Doar a noastră. E vară.

Îmbrățișați în dor

... mai știi? Ne-am cunoscut pe drum;
eu – călător cu ochii-n zări, de colb trudit,
tu – adiere nerespirată încă-n pieptul meu uimit
că tihna, lipsă ieri, nu voi găsi-o mâine: e acum...

Mi-ai arătat în sus, spre trepte către sine
- eu nu urcam întâia oară; am zâmbit
recunoscându-te, oleacă fâstâcit,
ca-ntr-o oglindă reflectată-n mine...

N-aveai liman și nici pe scări însoțitor
- doar suflul de-a urni pământ spre cer;
știai deja: cuvintele-au putere, nu-s munte efemer.
Ne-am întâlnit pe creste îmbrățișați în dor...

Temei

... de astăzi nu mai pot percepe în distanțe,
în secunde, în ocazii ori atingeri duioase.
Totul se comprimă: kilometrul e zero,
secunda eter, prilejul continuum...
Iubirea, așa simplă și mărginită
cum ne căznim s-o adjudecăm,
răbufnește din mine; e oarecum pe drum,
însă în toate direcțiile!...
Cucerește, dincolo de limanuri,
crește, dincolo de trup și de minte,
evadează din gând,
se așterne în noi orizonturi.
Știu că iese din mine,
se redescoperă independent
zvâcnind de tinerețe și curiozitate;
o trimit conștient să umple zarea
cu armonia pe care-o doresc
de când am știut să o caut.
E a mea, însă nu-mi aparține;
e partea din mine dăruită magiei.
Nu pleacă în zgomotul roților de tren,
nu se depărtează lipăindu-și pașii ușori
ori mărsăluind către false triumfuri.
Merge hotărât în mijlocul vieții
să-i afle sens și temei.

Nestingherit

Întreabă-l dacă-i ești dragă,
iar zâmbetul lui îți va arăta
că depășește limitele lui «dacă»!
Întreabă-l cât te iubește,
iar respirația lui îți va inspira
tot aerul, fără să îl sfârșească!
Întreabă-l cum te vede,
iar privirea lui către sine
te desenează nestingherit de frumoasă!
Întreabă-l de ce te alege,
iar îmbrățișarea lui cuprinde întregul,
rotunjindu-i intimitatea!
Știi că poți alege să nu întrebi;
să zâmbești, să inspiri,
să desenezi ce vezi,
să îmbrățișezi,
să cuprinzi fără să sfârșești,
călătorind nestingherit de frumoasă.

(Imagine: Artodyssey-Renata Brzozowska)

Draga mea

Mă îmbie ziua să te răscolesc puțin,
să te denunț că te ivești netulburată
- esență-a simțurilor răsfățate
cu-n strop de dor. Ești preacurată!...
N-ai tu limanuri, n-ai tu diguri
în care volbura din viață să izbească;
ești doar întinderea din mine
ce se întinde încă, făr’ să cucerească!...
Unde mai pui că explorezi și timpul
eliberându-i înțelesul de cuvinte
ca binele și răul. Cât de sălciu e adezivul
când ne etichetăm propria minte!...
Tu zburzi în libertate necondiționată
- balsam dorințelor subconștient trăite.
Ești deseori cuib năzuinței altora de libertate
când recunosc în tine vise periculos iubite!...
Ție mă-nchin; smerenia mi-i drum
pe care îl apuc inevitabil spre-nainte.
Ești – cum alminteri? - draga mea de poezie!
Pășești în suflete, discret, sub trena de cuvinte...

Imuni?!

...au zâmbet și-l împărtășesc cu generozitate
când nu îi dăscălim orbiți de propriul ego
vorbindu-le... lemnos și perimat despre intrarea în maturitate,
despre «ce-a fost» la vremea când noi înșine
-am descoperit cam care-i doza optimă de seriozitate!...

... au claritatea de-a fi ei, sfidând absurdul
cu care le predăm știind mai bine pentru altul
ce-i bine!...; le-o opacizăm, le-atrofiem naturalețea ani de-a rândul
inoculându-le șabloane nouă, ani în șir, predate:
ucidem creativitatea din principiu, cu fapta și cu gândul!...

... au chiar pretenția să-și definească fericirea
și chiar să ceară cont pretenției ce-o arogăm tiranic,
sub masca responsabilității cu care le cenzurăm simțirea,
când le-anulăm din fașă experimentarea de-a trăi pe viu,
de-a-și încropi convingeri proprii; de-a-și asuma gândirea.

... au, între toate, avantajul de-a fi tineri; din păcate, nu imuni.
Sunt superficiali sau nesimțiți – adeseori, la supărare!
Grav este că-i vedem doar ca pioni; chiar noi suntem nebuni
parazitându-le diagonal oricare pas spre înainte,
trăindu-ne prin ei, neasumat, frustrarea de-a fi devenit comuni!...

Rost

Să fiu?!
Sunt, pur și simplu, nestrăduindu-mă...  sunt viu!
Sunt vânt, când fruntea-mi vrea răcoare;
orizont - când mi-arcuiesc sprânceana a mirare...
Sunt mângâiere, deslușind smerit
în armonie chiar rostul de a fi iubit...
Sunt cale nepășită; deloc străină
odată evadat... Sunt dincolo de vină
proiectat cu forța de a fi integru,
cu voința de-a-mi scoate masca de alb-negru
sub care-am... onorat sarcastic cutume sociale.
Inspir seninul - mă inspiră toate ale sale.

Vei ști

Când pașii ți-s alunecare ce dizolvă ritmul
și timpul nu-ți bătătorește predestinat cărarea,
când dincolo de gânduri reinventezi plutirea
și nu socoți în valuri unde te poartă marea,
când traversezi lumina primind să te străbată
și nu mai iei pieptiș vreo creastă pe care se ivește,
când foarte conștient alegi ca sinele să-ți fie soartă
eliberându-ți curcubeul pe cerul care îți priește,
vei ști.

Neașteptat

Ai putea dimineața să te trezești... îmbrățișare!
Da. Îmbrățișare.
Să lăsăm gestul, acțiunea, impulsul!
Ai putea fi chiar starea.
Ai trece astfel de brațe, de piele și de atingere,
de cuprindere și intimitatea afecțiunii;
poți trece de gând și de intenție,
de proporția îmbinării ca unul!
Poți păși chiar dincolo de a fi răspuns
- dăruire a ceea ce tocmai ai primit.
Ai fi chiar starea, nu-i așa?
Știu, e tentant să-ți spui
că marea se-nfioară-ntre maluri;
că muntele-i, de fapt, culcușit în linia orizontului!...
Dar ai putea elibera talazul de țărm,
trunchiurile din stânci și crestele în înalt, nu-i așa?
Ai putea rearanja toate aceste culori
într-un limbaj necuvântat.
Ai fi parte, nu doar observator al ființării...
Te-ai reînființa fără margini,
neașteptând și neașteptat de frumos.
 

Prezent

Dacă ți-aș scrie - două vorbe, chiar -
mi s-ar părea c-ai fi departe...
De mi-ar fi dor - vreme de-o clipă! -
mi-aș zice: timpul începe-a ne desparte...
De ți-aș zâmbi fără să fii prezentă
aș risipi din bucurie, din spontaneitate.
De mâinile-mi te-ar mângâia, tu nefiind,
m-aș pomeni narcisic pe neașteptate...
Și-atât de bulversat de-acestea, laolaltă,
- de-atâtea ipoteze condiționate,
te dăruiesc prezentului cu toate ale tale;
iubesc prezentul, cu întâietate!

Armonie

N-am să-nțeleg de ce te-aș iubi pentru că...!
Timpul meu e respirație; n-are a explica
ce simțirea, singură, revendică
nemaiverbalizând a exista.

N-aș putea ști măcar de ce macii
au a-și văluri zâmbet sub mustățile spicelor;
știe seninul gustul plămadei ce rotunjește colacii
sau că roș-verdele trebuie armonizat privirilor?!

N-am o ordine, deși nu-s stingher între legi.
Când doresc se-mplinește în sine
tot ce sădesc în mod conștient – sentimente întregi,
neciunțite de calcul, de rațiunea stării de bine.

Simple cuvinte

O iubești, iar asta înseamnă că întrebările
sunt egale răspunsurilor, iar cuvintele-s rotunde
fără a mai fi pronunțate; îmbrățișările,
pe de altă parte, au simplitatea respirațiilor profunde.

Gesturile au tonalitate de vers; rimează
nu doar la final, ci în chiar trupul lor
alcătuit din firesc, evadate din parafrază
cu spontaneitatea plină de sens a proporțiilor.

Înveți. Doare virgula, surprinderea, ezitarea
ce pretind uneori să se-agațe de gânduri.
O iubești. Știi asta, deoarece căutarea
a dispărut cu totul din aceste rânduri.

Iubire

Eu cred că-naltul e senin din rațiune;
e dreptul de-a alege – nu e moștenit ori hărăzit;
e probabilitatea cea mai favorabilă ca opțiune
de a privi, de a trăi, de a simți și-a fi simțit.

Eu cred că-ntunecarea pe care-o definim ca... nori
e netrezire încă; e-atunci când rațiunea rătăcește,
când gândurile hălăduie neancorate de fiori;
e pur și simplu alegerea a ce nu ne priește...

Eu cred că florile de măr au rațiune și simțire;
și mugur, și corolă, și fruct - pictate sau gustate.
Și cred că evoluția e, în esența ei, iubire;
- necondiționarea, ca opțiune între toate.

Prin tine

Nu-ți sunt aproape sau departe;
simți cum respir în tine
și știi, nu totdeauna conștient,
că ți-s rostire fermă ori farmecul din șoapte...

Nu ți-s îmbrățișare sau formalitate;
sunt chiar afecțiunea ce-o dezvolți
introvertit de tineresc, nedăruită încă
și încă neprimită, în tânăra singurătate...

Nu-ți dovedesc nimic prin fapte sau visare;
doar ți-s prieten și părinte
și, însumi, cresc prin tine moștenirea
de-a răsădi momentului de adevăr valoare... 

Oleacă iubire, oleacă venin

Frumoasă, entuziastă, cu pantofi fosforescenți
și rochie curgând pe șolduri, în culori de jar aprins,
picuri lumină vie în ochii-mi, până ieri, indiferenți...
Căldura mă atrage spre tine... se întinde; te-a atins!

Cu-n deget de cristal, descătușat din umbre
ce-mi scufundau simțirea și gândul în abis,
te-ating o clipă, uimit c-adâncurile pot fi altfel decât sumbre...   
Că pot vibra; nu-s suprafață-ncremenită. Ți-am zis?

Se-așterne ca o trenă magia-n jurul meu, al tău.
Privirile ni se-ntâlnesc și tandru o reflectă, plin
- miez adevărului și sensului în care am crezut mereu:
și-oleacă de-o simțim iubire, nonsensul este singurul venin!

Inimi albe

Eu îți descânt o poezie,
tu-mi iei în brațe fiecare vers
și mi-l alinți cu energie
să strălucească – hăt, departe-n univers!...

Și amândoi știm și-așteptăm să se întoarcă
purtând în fiecarea slovă chiar magia
cu care eu am scris - un Noe încărcând în arcă
propriul suflet, căruia tu îi ești, smerită, bucuria.

Da, draga mea, mi-ești muză, și iubită și însoțitor
pe-această zveltă navă ce taie-ncercănate valuri;
călătoria noastră n-are hartă, n-are greu, n-are ușor...
Știm foarte bine că afectivitatea n-are maluri.

De-aceea, ancore n-avem; avem suflu și vele.
Și orizont jur-împrejur, cât largul mării.
Uite cum suflă iubirea noastră-n ele,
cum înfoaie inimi albe pulsând prezent și viață depărtării! 

Sie-ne

Ne îmbrățișăm cu dor,
fugar și flămând,
și chiar pietrele nesimțitoare
de sub tălpile noastre
devin prețios de conștiente.
Ridicăm temelie împreunării,
unul din altul;
inima mea se revarsă trandafiriu
în obrajii tăi,
buzele tale mângâie lumina
dintre genele mele...
Suntem și trup
și emoție întrupată,
și spirit răscolitor în înalt.
Ne aflăm, totodată,
sie-ne cunoscuți,
înoiți cu magia
descoperirii
unului în doi.

Te privesc

Te privesc, albastră,
până acolo unde răsari orizontul
în care văd orice posibil.
N-avem sus, jos ori la stânga sau dreapta;
izvorâm din acum, care n-are trecut.
Știm că nu există o cale spre fericire;
e calea.
Nu picioarele aleg și nici gândul.
Alegem culoarea!
Pot să te privesc și verde marin,
până acolo unde orizontul alege
dacă se odihnește în valuri
ori se înalță senin.
Și pot și oranj, și violet, și roșu și galben.
E-atâta alb în acest curcubeu
și-atâtea ferestre deschise în ziduri,
că fiecare culoare se-așterne în noi
de la sine.

Mulțumesc

E parcă mai ușor să fie greu,
să picurăm un strop de răutate
doar să accentuam că răul perceput
e-un pic... mai rău.
Să-l facem și mai rău!...
Și toate astea, în numele lui... bine,
autodefinit și parcă numai bun
de injectat în vena celor diferiți de tine... 
Să comparăm, să măsurăm,
să facem analize de simțire
între ego-uri, între așteptări
și forme de posesiune;
mai adversari cu propria persoană,
cu cât ne definim proprii cutume...
Și-ntreb – pe tine, om matur:
să gust din porția sălcie
de viață-n care altul,
cu generozitate născută din absurd,
mi-o vrea – predestinată – tocmai mie?
Mulțumesc.
Simt. Știu. Asum și integrez. Gândesc.
Nu doar la mine ci, prin mine, și la alții.
Iau binele ca bine-n sine
și nu-l atribui. Învăț că, doar primindu-l,
pot beneficia de el - nealocat în rații -
toți cei ce mă primesc pe mine însumi,
nu ... chip cioplit în propriile emanații.   
Am învățat, descătușat de anii
de singurătate statuată în comun
și convenită chiar și în intimitate,
să dăruiesc.Să dau cuvintelor putere.
Și – ce-i mai important –
să știu, s-o fac și să o spun.

De mână

Dacă îmi ești lumină,
asta înseamnă că ochii mei te sărută,
ori strălucirea ta îmi îmbrățișează privirea?
Dacă liniște îți sunt,
înseamnă că în poala ta odihnesc
sau că duioșia-ți se așterne în mine?
Inspirație de-mi ești,
versul acesta pe nesfârșitul alb ți-l ofer,
ori ființa ta renaște prin mine cu puterea cuvântului?
În această plimbare pășim împreună,
de mână, prin noi.
Sau poate chiar noi, împreună, suntem calea spre sine?

Senin

Ceea ce oamenii, atât de diferit, iubesc
e chiar seninul pe care îl trăiesc...
E foarte diferit, deși ai spune că e unul!...
E parcă mai ușor să fii în pielea
– of!; biete... – animalelor
și lesne să aloci același cer
și mie, și ție – nouă, tuturor!...
Chiar și seninul are-o definiție transmisă-n generații
într-un limbaj de șantier!
Să construim șabloane de simțire,
s-adjudecăm destine sub talpa rațiunii!
... cam asta învățăm și ni se cere;
să omorâm independența viziunii
de dragul unui marș comun înspre durere,
înspre un zid de rezistență
pe care-l definim, obtuzi, conveniență...
Seninul meu vreau în firesc să îl deschid,
să-l regăsesc în mine și-nafara mea;
nu-l vreau doar ca proiecție a umbrei mele pe un zid!
L-am și eliberat, deja.

Poveste

... și știi că binele e-n tine!
Că-i ocrotești matur delicatețea
când se revarsă în cascade,
răbufnind, ego-uri.
De statuezi chiar binele ca... bine,
se-așterne totul în firesc.
Firește că zâmbesc!
Știu că zâmbești...
Nu-nlocuiește fericirea,
dar binele repune-n drepturi
chiar libertatea de a te regăsi;
de-a redescoperi că tu ești... ea!
De-a te descătușa de reguli
preconcepute-a te schimonosi
ca entitate într-o iubire deformată
și chiar de umilințe acceptate unanim
care golesc de sens până și verbul a trăi!...
La fel de conștient,
să dezbrăcăm de hainele-i pestrițe ironia
e primul pas către normalitate;
să alocăm uitării tragi-comedia!...
Nu ne-om închide-ntre pereți,
n-avem o scenă pentru declamații...
Avem, desigur, o poveste
ce ne inspiră creativ
și poate inspira, mai creativ, pe alții.
Să o trăim!

Împlinim

Azi împlinim o sută de poeme!
În fiecare, am împlinit cuvintele
ca stare.
În vers, am așternut o cale în care jaloanele
le-am șters...
În rimă, vibrăm frumosul care
ne animă.
În sens, cunoaștem intensitatea noțiunii
de consens.
În miez, ne întâlnim îmbrățișați
de crez.
În curcubeu, eliberăm trăiririle
nelibere mereu...
În fiece vocală, rotunjim accente blânde;
nu se mai răscoală...
În îmbrățișare, visul devine realitate
binefăcătoare.
În viziune, e un continuum de împliniri
comune.
Azi împlinim o sută de poeme;
le vom înmii. 

Înălțare

Mult mai tânăr, îmi spuneam
că... liniștea e un om chircit
în umbra lui,
cu mâinile strecurate în gând,
căutându-și iubirea
ca pe-o atingere
uitată în colțul buzelor...
Și totuși, știam
că timpul... plouă peste mine,
mugurii îmi cresc
și-apoi înfloresc 
zâmbet larg, deschis,
regăsit aievea
în deplinul sine,
dincolo de vis.
Mâinile-mi tresar,
se desprind de gând,
nemaicăutând;
regăsite bând
în îmbrățișare.
Viața nu-i uitare;
este înălțare
fără a fi mit.
Fii îndrăgostit!

Rimând

Nu poți să spui,
dar lumea spune făr să știe;
știind,
adori să pui în vorbe bucurie,
să asortezi iubirii rotundul din vocale
să-mi simți pe solduri palmele
rimând
în versul care te-a ales mireasă,
vibrând cu miez până la vărf de degete...
Chiar ești frumoasă
și strălucești de-atâta mine;
în ochi îmi regăsesc oglinda,
chiar și când nu-s în fața lor...
Ni-i dor.
Atât de dor încât, smerit,
deloc ușor... devine, eliberat, ușor.

Pastel

Te însoțesc îndrăgostit prin lume,
prin anotimpuri în același timp;
am muguri, flori și fruct, si-odihnă totodată!
Am soare și zăpadă, și calde ploi anume
să-mi iau din ele energie
pentru ce vreau, pentru ce simt.
Mă însoțești cu armonia ta cea vie
și îmi presari pasteluri de fiori
în calea ce ne-așterne bucurie
din care respirăm seninul
mergând și dincolo de nori!...

Totul va fi bine

Nu avem timp;
n-avem ce măsura!
N-avem de disputat,
de împărțit în două,
nu știm a separa.
Nu așteptăm,
pentru că este;
nu-s toate ale mele,
ale tale nu-s.
Palpabile, ca-ntr-o poveste,
le-avem, cumva, a noastre
făr’ a le-adjudeca!
Le-mpărtășim pe toate
nu fiindcă le dorim;
dorite altădată
acum se manifestă
ca stare de sublim.
S-au întâlnit;
le recunoaștem unul celuilalt
atât de simplu,
uimiți de chiar firescul
de-a plonja cu totul în înalt!
N-avem cotloane,
nu trăim scenarii;
n-ascundem iubirea
după reguli gri;
inima noastră deslușește arii
nelimitate-n plan;
proiecții răsfățate de Divinitate
în planuri ale Sinelui de-a fi.
Și am numit-o,
parcă de la sine,
regăsire.
E plin, ce-și află în rotund
chiar sensul: totul va fi bine.

Palma ta

Când mă așez în palma ta
-s ca viața; întrupez o cale
să-ncapă simțurile toate
și armonia gândurilor meritate,
și plinul cărora îi suntem parte.
Închide-o! Încet. Și conștient.
Se integrează în firesc,
cu forța inimii eliberate.
Deschide-o! Încet. E palma ta.
Aceeași. Mă trăiești. Deja.

Floare

Nătâng de tânăr, altădată
rupeam câte un ram de măr;
mi l-aș fi prins în păr
- l-aveam pe umeri, ca o fată!
Probabil dorul pentru ea
în plete mi se ascundea
timid, știind că-i neaflată...
Dar ramul nu-l prindeam;
...- l duceam la buze: ...- i sărutam
floarea alb-roz, amar înmiresmată.
Deși-o rupeam, voiam să crească,
polen să-i fiu, să mă iubească,
să-mi fie dragoste curată.
Fiece floare-n fiecare an
mi-a dăruit amarul lipsei de liman
din însăși seva ei curmată...
Mai vârstnic azi, privind în sine
am regăsit și seva, și pe tine
în viața mult prea încercată,
prea încărcată cu frânturi
ce-au rupt nevinovați muguri
de tinerețea-ndepărtată...
În inimă îmi crește floarea
- acolo-și află calm savoarea
atât de căutată!
Petalele mi-s așternute
în simțuri binecunoscute
- mi-i binecuvântată.
Rodește rotunjimi de măr
la tine în obraji și-n păr
cum te visam odată.
De-i iarnă-mi râde din zăpadă
mai albă decât ea, mai caldă
decât muntele cu care-așteaptă
să-i fiu plutire sub picioare
sau țurțure topit de soare.
De-i primăvară, mi se-arată
cu suflet verde, proaspăt răsărit
sorbind lumină, dornic de iubit,
- iubită toată.
De-i vară-și caută prin frunze
sărutul fructului pe buze,
rotund acum; dezinhibată.
De-i toamnă, amăndoi ne culcușim
în curcubeul ce-l trăim,
adulți, ca niciodată.