Abundență
N-aș ști să spun cum simt că-mi ești
de nu mi-ai răsări-n cuvinte,
cu gustul dezmierdat al șoaptei, oleacă alintată.
Te-nalți - și nu văd strop de așteptare,
ci doar firescul «se cuvine» din inima unei povești -
pe vârfuri, dreaptă, în picioare,
să-mi sorbi, tăcută, de pe buze
accente, tonalități și ritm în care te-oglindești.
În timp, în gând, în vorbe și-n îmbrățișare
ești dăruită mie.
Smerit, sub semnul abundenței,
iubesc să te eliberez întreagă, renăscută
frumosului ca poezie.
