Gol

Gooooonnnngggg!
Nu e spectacol, bal mascat ori carnaval
- nu-ncepe vreo istorisire
pe care indivizii
și-o trec unul altuia
avizi să-și umple viața cu emoție.
Nici limbă de clopot
din care o mâna de om
face să reverbereze adâncul constiiinței...
E doar golul, hăul din mine
care n-are legătură cu filozofia chineză
 -n-are nimic important de spus,
de semnificat,
de cuprins.
Doar crește, se dilată,
iar sufletul meu, care il înconjoară,
neavând ce pulsa in arterele timpului,
devine nesemnificativ de mare!...

Ți-aș fi

Aș evada din trup.
Și sufletului i-aș spune bun rămas;
ți-aș fi cale sub pași,
și adiere-n plete,
și chiar surâs pe buze,
curbură-n șold,
lumina de pe chip,
freamăt în sân ți-aș fi...
N-aș mai avea auz
- ureche pusă la pământ
să-ngrop distanțe,
și nici obraji - emoție
să ostoiesc în părul tău.
Te-aș săruta cu zâmbet,
iar brațele-mi n-ar folosi să te cuprind cu drag;
ci te-aș înconjura cu lumea-ntreagă,
cu harul de-a simți iubirea luminând,
cu tot ce nu cuprinde masculinitatea
- ființa mea banală, universal beteagă...

Nu-mi reușesc...

Și fruntea, și genunchii-mi dor,
iar fericirea din culpă mă-ncovoaie
când zdrobesc în rugăciune chiar împlinirea ei:
n-o pot adjudeca, atâta vreme cât îmi pasă
că planurile-n care viețuiesc se întretaie...
Mor.
Încet și foarte sigur, strecurând trăiri hârtiei.
Pur și simplu, dedublez realități simțirii...
Nu-ți pot fi eu sacrificând nuanțele de gri
doar jarului din tine, doar fiindcă îmi doresc,
nu pot extroverti mistuitorul foc iubirii;
trăiesc pe dinăuntru – pe-afară mă sfârșesc...
Nu pot iubi lovind.
Nu știu să părăsesc.
Nu mai iubesc iubind.
Mie nu-mi reușesc!...

Dansăm

Astăzi dansăm, draga mea
- cuplu elegant, mișcare fluidă.
Părem lipiți, fiindcă atracția noastră
provocă până și muzicii farmec,
însă doar ne atingem ici-colea, senzual...
Contururile noastre au pierit cu totul în îmbrățișare;
se întrepătrund - nu mai au formă plină, continuă.
Uite! Sănul tău stâng a zvâcnit ca un diez
când brațul meu, coborând o octavă
să-ți învăluie talia, doar l-a atins!...
Șoldul ți-e arcuit și zbârnăie - portativ
pe care degetele-mi cântă, fiecare,
într-o altă tonalitate, simfonia ta de fiori...
Dansăm printre cuvinte, draga mea.
Am repetat acest ritm amețitor al vorbelor,
fiecare, câte o tinerețe întreagă;
ne-am răsfoit cărțile preferate,
iar acum edităm propriul amor
între aceleași coperți...
Dansăm, draga mea,
și fiecare pas al nostru are altă culoare:
înainte-roșu, la dreapta-violet,
răsucire-verde, ridicare pe vârfuri: albastru intens... 
Ne ținem de mână și, împreună,
amestecăm mișcarea într-un vertij al nuanțelor
care ne personalizează din creștet și până în vârfurile degetelor...
Chiar și aerul pare încremenit în jurul nostru
pentru că oxigenul dinăuntrul acestei iubiri erupe,
prea-de-ajuns, fremătând frunze și iarbă,
repezind torente, călăuzind valuri pe mare...
Nu ne oprim, draga mea.
Dansăm această călătorie până la capăt,
pentru că a opri muzica e doar o convenție,
pașii ni-i putem conduce cu infinite nuanțe,
iar limanul nu-l atinge măcar o viață întreagă!...

Cu atât mai frumoasă


Părul tău are culoarea cuvintelor și,
pentru că ai puterea să-ți afirmi trăirile,
nuanțele intense îți vin cel mai bine!
Azi dimineață aveai părul de abanos,
încât prospețimea zilei chiar șterpelea,
invidioasă,
din lucirile luminii ce-ți inunda ochii
pentru ca apoi să unduiască peste cosițe, pe trup... 
Îți place.
Intens. Intim. Fiecare nuanață a mângâierii.
Orice culoare asortată feminității.
Și știi foarte bine că ziua e cu atât mai frumoasă
cu cât guști mai liber plăcerea seninului,
cu cât savoarea fiecărui cuvânt, căldura vorbei,
te răsfață cu zâmbet,
cu fior... 

Deziluzia concretă

Timpul, scurtându-mi-se,  ar putea să-mi dea
răgazul să te iubesc...
Te-aș picta pe propria-mi piele,
astfel că doar degetele ar mai alerga căutându-te.
Aș trece în trap cotidian însăși dragostea
- la proba de rezistență cu sentimentele noastre cu tot!....
Poate așa, când iluzia mi-ar deveni concretul,
m-aș osteni împlinind dragostea noastră cu spațiu comun,
mângâierea - cu destinație...
Pe de altă parte, concretul fiecărei zile l-aș vedea iluzoriu,
toate micile mele poveri le-aș odihni în subconștient...
N-aș mai avea vise. Noaptea aș urla cuprins de un veritabil calm social,
la o lună plină continuu,
iar ziua te-aș ține în brațe cât de tare pot!

Zăpăcit

Ești frumoasă, știai?
Nu neapărat pentru că așa îți place ție să spui
- curioasă de replică sau, dimpotrivă,
să tai pofta oricui altfel ar spune -
și nici pentru că el
- iubind felul tău
de a împinge viața un pic la o parte,
să treci maestuos - așa te vede.
Ești frumoasă mai ales atunci când nu știi...
Din coada ochiului el fură
la conturul tău feminin ce mângăie aerul,
la unda ușor parfumată ce te-nsoțește.
Ciulit, sufletul lui se încântă
la sunetul inconfundabil al tocurilor tale
care inundă strada cu viață
și te răsfață cu capete-ntoarse...
Toc! Toc! Toc! Toc!....
Inima lui e ca asfaltul topit,
pironit la picioarele tale.
Da. Ești frumoasă.
E o chestiune legată de lumina din ochi
și de căldură. Și de sinceritate, și de râsul care
uneori, zăpăcit, izbucnește
și... zăpăcește!

Neîntâlniți


În primăvara asta, dac-ai putea,
mi-ai păși în suflet c-o dragoste nouă;
când plouă singurătatea să-ți cuibărești,
cu gesturi firești, în golul brațelor mele
- atele întărind întregul ce-am frânt...

Am venit pe drumuri de piatră - astă-toamnă,
doamnă - să-ți fiu dragoste târzie.
Ție, încolăcită peste șoldul meu,
e greu să-ți rezist, să îți pot tulbura
dezinvoltura de-a-mi fi, de-a-mi lua ca să-mi dai...

Ți-am deslușit în privire, cu drag,
acel prag de care-am trecut amândoi...
Goi de iluzii, nesătui de iubit,   
ne-am regăsit, neîntâlniți înainte...
Cuvinte - azi... Ieri, poezie.