Rotund

M-ai surprins, alintato!
Trag cu ochiul la tine,
la obrajii care-ți rotunjesc privirea
– zilele-acestea-am purtat-o
în piept, de-a dreptul în mine...
Nu îndrăznesc iubirea
irișii tăi și sufletul meu,
deși înfloresc în aceeași grădină:
ei rotunjiți, mărginindu-l pe el,
mereu luminoși, luminându-l mereu
în cătarea ta feminină
de sub gene-alintată cu-n strop de rimel...
Cu greu privirea desprind
de pe chipul tău și alunec
pe gât, după sân, înspre talie,
rotunjindu-ți șoldul cu jind,
ca sub pături unde întunec
adulmecând de sub falie
tot zbuciumul... şi dau de zăbrele!
Am zăvorât pentru simțuri
-spunem nu răzvrătirii,
deși deseori ne erupe prin piele
ceea ce nu putem stăvili între gânduri:
rotunjimea iubirii...
Irișii tăi și sufletul meu
-ei rotunjiți, mărginindu-l pe el,
mereu luminoși, luminându-l mereu.

Nu știu să fiu

Mi-e teamă că, dacă-i deschid,
va fi o invazie a culorilor.
Țin, încă, pleoapele strânse;
n-am formă în întunericul insipid,
ființa-mi e volatilă, la cheremul porilor:
ba se împrăștie în nopțile plânse,
ba îmi reintră, prin piele, acid...

Ochii închiși sunt dig ridicat
între trezie și vis.
De i-aș deschide - doare acut;
daca-ș visa – plâng sufocat...
Parcă-i prezis
să-mi fac zilele scut...
Să dezmint ce-am visat.

Încă nu știu...
Dacă-i deschid, mă vor conține
culorile exterioare
sau tot ce simt, foarte viu,
va face ca juru-mi să fie parte din mine?
Incertitudinea doare...
Știind că nu știu să fiu.

În decor


Ating pervazul
-amintirea de ieri respirând lângă tine
îmi urcă prin palmă.
Durerea că nu te ating imi revine...
Visez deseori...
Îmbrățișarea calmă
e partea care lipsește din mine...
Obrazul tău
stă culcușit la mine între braț și piept,
iar talia-ți e arcuită peste șoldul meu.
Încă aștept
sărutul care înfoaie aerul alungat
din îmbrățișarea înfometată, din piept.
Am sperat
că pot desprinde realitatea de fapt
trăind disecat între planuri de cert.
Nu pot să îmi iert
că trăiesc. Cum să iert că exist?
Tânjesc să fiu trist. Însă mor. 
Strâng pumnii. Degetelor le e usor
să simtă – albite pe monturi să-mi strige dorința.
Nu pot fugi în decor...
În viața asta am definit până și neputința.
Duc înainte ce-am făptuit îndărăt.
Decorul sunt eu, diluându-mi ființa.
Visului mă mai arăt...

Murim ca să învățam să trăim

 

... pare cel mai solid motiv să îți dai viața. Și se întâmplă peste tot unde există picior de om, nu doar la noi. Adevărat, în România totul pare cu atât mai ridicol cu cât judecățile sunt făcute cu minte de... român care află că a căzut un avion. În pădure, la munte. Pe oarecare zăpadă și pe ceață.

În primele 36 de ore, între ipoteze se strecoară subtil și o retorică veninoasă, preventivă, care se strânge în jurul gâtului pilotului deja mort: nu era de preferat să aterizeze la Sibiu, dacă condițiile meteo erau nefavorabile și avionul o vechitură?!...

Prădători cu patalama de jurnalist strecoară între întrebările puse în conferința de presă doctorului Radu Zamfir – vădit șocat la 24 de ore de la accident – o nesimțire: există vreo procedură sau se semnează vreo hârtie pe propria răspundere în situația în care un student face o deplasare cu echipa de medici?... Căutau, adică, motiv să-l acuze pentru prezența studentei în avion, de parca era vorba de un minor, iar voluntariatul o noțiune de rahat!...      

Ursu – de la o antenă!, că în pădure victimele nu au avut norocul să nu îl întâlnească!!! – ia un interviu aceluiași medic șocat, în rezerva spitalului, care nu spune nimic în plus față de conferința de presă... Nasol, că TV-urile vor exclusivitate, și-atunci Ursu îl întreabă pe doctorul Zamfir ce a țipat către pădurarul care striga prin pădure pentru localizarea victimelor... Ajutor!? Aici, bă?! Văleu?! – de parcă ar fi fost relevant pentru telespectatori...! Însă e foarte relevant pentru nivelul jurnalistic al prestatorului de media... Victima îi răspunde că nu își amintește și, parcă din răzbunare că n-a căpătat spectacolul dorit, la finalul pseudo-interviului, pseudo-jurnalistul îl întreabă pe medicul șocat ce ar transmite părinților studentei moarte... Tortură, hărțuire – spuneți-i cum vreți, însă nu are legătură cu omenescul.

Alții, super-revoltați pe organe, se întreabă de ce un pădurar e mai priceput decât jandarmii sau ISU. Răspunsul e simplu: pentru că știe pădurea mai bine ca ei.

Eu cred că cele 6 ore de întârziere în găsirea victimelor accidentului au motivații simple și rezolvări la fel. Autoritățile trebuie să oblige operatorii de telefonie mobilă – îmbogățiți de noi în ultimii 15 ani - să investească bani serioși în acoperirea teritoriului cu antene, astfel încât localizările să fie la fel de precise și când stai pe buda din centrul orașului și când te piși în pădure, iar STS-ul să nu mai mănânce rahat despre localizări în 15 secunde după apelul 112! La fel, trebuie să vadă cât din activitatea Romatsa e decorativă!... Tot autoritățile trebuie să facă diferența între timpul în care își trag izmenele pe ei reprezentanții ISU și pădurarii, de exemplu. Mai mult, trebuie să vadă de ce fuduliile din 3 județe nu se pot alătura URGENT sub o coordonare comună și eficientă.

Da. Murim ca să învățăm să trăim. Și nu-i nimic eroic în asta. Astfel de tragedii au în comun doar un singur lucru: în vreme ce unii mor făcându-și treaba, alții se scobesc în nas.

Înlănțuiți în lumea nefirească

... obrajii-s calzi și rumenesc al palmelor căuș,
iar ochii dor sorbind până și muzica luminii
reflectată-n ei, mai albă decât crinii,
strălucitoare ca luna răscolind în ape, jucăuș.

E-amețitoare tăria unde simțurile ne înalță,
pieptul inspiră avid cuvintele din șoapte,
dispar chiar și percepțiile că e zi sau noapte
când timpul nostru curge pe note de romanță...

E-atâta dor, încât hrănim cu sentiment concret himere,
redecorăm iluzia – zidim pereți despărțitori
ai fiecărei zile – ocrotindu-ne de rest cum rareori
pot oamenii, sfidând și timp și spațiu, să mai spere...

Înfingem uneori - și doare - privirea dincolo de clipă,
dăm stăpânirii de sine un colț de gând să odihnească
tumultul – trăirile-n cascadă tind să prăbușească
secunde, simțuri care nu cunosc ideea de risipă...

Năzuim...
Fără scăpare, înlănțuiți în lumea nefirească.

Grea povară, libertatea asta!


Corect. Sunt momente când pare atrăgător să fii prost. Viață lejeră, griji puține, întotdeauna alții îndrituiți să caute rezolvări! Parafrazând unul dintre Papi, «și prostia poate fi un dar, însă nu trebuie abuzat de ea». Știe el ce știe, Papa! E chiar deștept trendul ultimilor ani: dogmele devin mai permisive, mai interpretative – modernizăm credința! Cătușele ignoranței sunt lărgite un pic...

Însă nu poți fi liber când ești încătușat de prostie, chiar nu e posibil. Până la urmă, ce e prostia dacă nu lipsa conștiinței de sine în raport cu ceea ce te înconjoară?

Obișnuim să spunem că prostia nu doare, însă e mult neadevăr în asta; prostul nu prea e în stare să găsească o relație între fapta sa și durerea în sine dincolo de fiziologia simplă, firește. Își dă cu ciocanul peste dește – le bagă în gură și zice cu obidă: prost mai sunt!  

Adevăratele dureri ale prostului sunt sublime! Sunt cauzate de neîmpliniri elementare: lipsa banilor, dragoste, dușmani – belele poporene. Și bucuriile lui sunt la fel: ori bifează la el, ori la capra vecinului... Unde mai pui că prostul poate schimba inopinat registrul stărilor și, deodată, din cele mai amare lacrimi îl vezi dezvoltând o gură până la urechi! E chiar fericit, supărările sunt parte din viață - dă-le încolo, momentul poate fi cu noroc și foarte potrivit distracției!... de exemplu.

Măsa pe gheață! – spui cu tu obidă, deșteptu’ de colo. E un adevărat curaj să te pui cu prostul, că are mintea odihnită. Tu, complicatul de serviciu, rezolvi zilnic duzini de probleme cotate ca importante și, de câte ori răspunzi unei întrebări se ivesc altele, de niciunde... Culmea, de ani întregi îți spui că într-o zi vei avea timp mai mult să meditezi la o amărâtă de definiție a termenului distracție!... Grea povară, libertatea asta!

Educația se asociază după om!

     Cu excepția uneia din primele cinci zile ale săptămânii, băiatul meu pleacă la școală la 8 fără 2 minute și niciodată nu întârzie! Ai zice că eu și... școala suntem vecini de palier sau de scară. Da’ de unde!... E la trei străzi și jumătate... 

     L-am întrebat cum vine asta și mi-a răspuns foarte sigur pe el:
- Chiar nu întârzii! Ajung înaintea profesorului.
     Și așa e. Dovadă că există acea dimineață-excepție când ajunge în clasă înainte de 8.
     Mi-am înghițit orice altă întrebare... Să îl cert? Să îl laud?
     Dacă ar fi sa-l iau la rost, ar trebui să-i argumentez faptul că el trebuie să respecte profesorul chiar dacă acestuia i se fâlfâie de școală, de regulament, de locul său de muncă, de elevi și de voi toți, inclusiv de mine. Dificil..., însă pot broda pe tema respectului de sine pe care – iată – tot școala îi dă ocazia să  îl experimenteze!...
     Dacă ar fi să îl felicit, i-aș spune că a procedat ca un om matur, întreprinzător, care și-a sistematizat un istoric al modului în care se întâmplă lucrurile, și-a optimizat programul (vă rog să mă credeți cuvânt: băiatul meu nu pierde timpul; chiar are obiective clare, învață bine și uneori prea mult, este cuminte – în accepția uzuală a părinților).
     Copilul mi-a redat și un dialog care l-a impresionat prin ridicol: o doamnă profesor, vorbind cu o altă doamnă profesor ajunsă de nici doi ani pe funcție (de vârste similare) i se adresează:
- Păi, doamna profesor...
- Eu nu sunt profesor !!!! – a venit replica grotesc repezită de doamna... director!
    Ironic, adolescentul meu a luat «declasarea» ca pe o recunoaștere din partea respectivei; mustăcea povestindu-mi.
     Uite-așa, habar n-au personajele de la catedră de faptul că unii copii învață de la ele chiar și atunci când nu predau!... Dar măcar să învețe ceva, că la urechile mele a ajuns și reacția unui profesor «real» care, la clasă, când elevii spun că n-au înțeles demonstrația (de fapt, cele două demonstrații – a problemei și a faptului că în fața lor se află un profesor!), are o replică incredibilă:
- Dacă nu înțelegeți, învățați pe de rost! 
     Eu am făcut același liceu la care e fii-miu, apoi o facultate tehnică și am învățat de-atunci multe și de-a
valma, astfel încât e greu să mă consider intelectual - cum profesorii adesea se văd. Îi rog însă, respectuos, să mă creadă că nici măcar înjurăturile nu mi-au rămas în minte dacă nu le-am înțeles rostul ori dacă nu am făcut măcar niște asocieri, acolo!...

Intimitatea e ca un plan atât de apropiat încât până și respirația pe care o iubești trece prin pieptul tău.


Am zăvorât?

E atâta liniște, deși animată – abia o zăresc
în fundalul parcă viu ce te înconjoară, estompat.
Tu ești simfonia planului de mine-apropiat
pe care ființa mea se proiectează... Trăiesc.

Ești în conul meu de lumină și atât de aproape
încât trilul tău rezonează chiar la mine în piept
și ascult, mângâi conturul de umbră..., aștept;
ție mă nasc, aripat, plonjând însetat către ape...

Mă scufund. Mă întorc. Lovesc suprafața
și mă înalț renăscut – desprins de lumesc.
În planul ție îndepărtat frunzele cresc;
tu ești primăvara care-mi luminează fața...

N-ai chip. Fețele noastre sunt atât
de apropiate una de alta
- sărutul e poarta.
Am zăvorât?

Dacă stelele pot fi o revelație a stării de seninătate, atunci spriritul nu are nevoie de soare pentru a afla căldura; poate călători în direcțiile a mii de lumini aparent îndepărtate.

Propriul basm

Stelele mele străbat universul de simțuri
- fiecare din ele trăiesc în mine
experiența iubirii care evadează din gânduri,
care animează sentimentul în sine.

Stelele mele nu sunt căzătoare doar
pentru că alunecând din tării
ar îndeplini cu farmec dorințe de budoar,
ori ar hrăni adolescente nebunii...

Stelele mele strălucesc asemenea privirilor
ce se oglindesc veșnic aprinse
în ochi, când răspund tandru clipirilor
altor stele, cu feminitate surprinse.

Stelele mele n-au trup – numai sete
de spațiu și timp al regăsirii.
Se lovesc deseori ca lumina de perete
când nu găsesc coordonate fixe iubirii...

Stelele mele au cerul lor deschis și senin,
deși fiecare vrea să-și ia iubirea acasă
la ea, să o ferece în bezna intimă propriului scrin   
și să n-o mai împartă în viața rămasă...

Stelele mele știu că gustul desăvârșit al unirii
nu e propriu amarului de venin ori sarcasm,
însă așa îl apărăm în numele iubirii
cu care luptăm să trăim propriul basm...

Dacă apa unui râu e formată din molecule, atunci visul fiecăreia este ieșirea la mare ! - asta ar spune un Vărsător.

 

Ieșire la mare

Îmi răbufnesc cuvinte din sufletu-mi saharian care ar vrea
ieșirea lui la marea de senin știută-n ochii tăi,
vorbele se preling pe buzele-mi uscate și-mi animă inima
să bată puls în simțurile care mă scufundă-n ei...

Iar slova se desprinde de trup și-noată sensuri către tine
să dezmorțească simțurile tale adăpostite în abis,
unde căldura n-a mai găsit credință că poate face bine
și unde dragostea profundă părea că s-a prescris...

Tu? Îmi întorci vorbirea și în șoaptă mi-o așterni pe buze
- vorbim aceleași gânduri care ne țin în viață,
iar reciprocitatea alintată prin telepatie chiar poate să amuze
și întamplarea este darul cu care viața ne răsfață...

Eu? Mă strecor prin universul către tine și ating culoarea
- aleasă din spectrul de iubire – ce mangâie prezentul,
după care evadez din ochii tăi și rătăcesc nebun în marea
de senin în care n-am să învăț vreodată să ancorez momentul...

 

De ce?

Fără îndoială, i-am dat drumul. E un blog.

A fost mai greu să știu ce vreau. Nu că propriu-zis n-aș ști sau aș fi nehotărât. Vreau însă atât de multe încât va trebui să fac loc la toate !... Și pot pune pariu că n-or să fie într-o ordine «inginerească», după tipologie, specie, domeniu, ș.a. - postările mele, adică. Vor fi după cum îmi vin: versuri, vise, vociferări, vorbe, vânzoleli, vinovății, vifore,... cum vreți voi să le spuneți.

De ce iubire? De ce venin? Pentru că amândouă sunt caracteristice omului.

De ce oleacă? Din vârful buzelor accept că de la o vârstă e bine ocolim excesele, însă răspunsul este binecunoscut de cei care știu că iubirea nu e multă sau puțină, mare, mai mică, nebună ori rațională...

Oleacă iubire e de toate la un loc pentru omul care știe să se bucure de darurile sale și care știe să dăruiască celor care știu să primească.

Pe de altă parte, oleacă venin cred eu că imunizează ființa noastră în raport cu prostia și mârlania, că o întărește în raport cu abuzul și nedreptatea.

Plus că oleacă are acel strop de dulceață care face iubirea mai savuroasă și veninul mai ușor de înghițit.