Armonie

N-am să-nțeleg de ce te-aș iubi pentru că...!
Timpul meu e respirație; n-are a explica
ce simțirea, singură, revendică
nemaiverbalizând a exista.

N-aș putea ști măcar de ce macii
au a-și văluri zâmbet sub mustățile spicelor;
știe seninul gustul plămadei ce rotunjește colacii
sau că roș-verdele trebuie armonizat privirilor?!

N-am o ordine, deși nu-s stingher între legi.
Când doresc se-mplinește în sine
tot ce sădesc în mod conștient – sentimente întregi,
neciunțite de calcul, de rațiunea stării de bine.

Simple cuvinte

O iubești, iar asta înseamnă că întrebările
sunt egale răspunsurilor, iar cuvintele-s rotunde
fără a mai fi pronunțate; îmbrățișările,
pe de altă parte, au simplitatea respirațiilor profunde.

Gesturile au tonalitate de vers; rimează
nu doar la final, ci în chiar trupul lor
alcătuit din firesc, evadate din parafrază
cu spontaneitatea plină de sens a proporțiilor.

Înveți. Doare virgula, surprinderea, ezitarea
ce pretind uneori să se-agațe de gânduri.
O iubești. Știi asta, deoarece căutarea
a dispărut cu totul din aceste rânduri.

Iubire

Eu cred că-naltul e senin din rațiune;
e dreptul de-a alege – nu e moștenit ori hărăzit;
e probabilitatea cea mai favorabilă ca opțiune
de a privi, de a trăi, de a simți și-a fi simțit.

Eu cred că-ntunecarea pe care-o definim ca... nori
e netrezire încă; e-atunci când rațiunea rătăcește,
când gândurile hălăduie neancorate de fiori;
e pur și simplu alegerea a ce nu ne priește...

Eu cred că florile de măr au rațiune și simțire;
și mugur, și corolă, și fruct - pictate sau gustate.
Și cred că evoluția e, în esența ei, iubire;
- necondiționarea, ca opțiune între toate.