Zâmbet

Mai frumoasă decât ești
ești atunci când îmi zâmbești;
zâmbești flori, discret, pe buze,
buze coapte-n dar, s-amuze;
să amuze-n mine vreri,
vreri întruchipate-n seri;
seri pictate-n strop de stele,
stele-ți prind privirea-n ele;
ele-n mine te aprind,
aprind dor să-mi fii zâmbind...

De mână

Lună, lună, arc de strună,
te-aș conduce-n cer de mână,
îmbia la ceai de stele,
să sorbim norii-ntre ele.

Lună, lună-n colți de brumă
mă înalți, lucind, din humă
sus, pe fruntea gerului,
inimă misterului.

Lună, lună, tu, nebună,
tu descrești, mie îmi tună
câte-o altă nefăcută
într-o viață nepierdută.

Prieten ți-s

E vocea mea cea de-mi cotrobăie prin fire
sau tu-mi cutreieri nespus de curioasă gândul?
Vreau să te-nalț în mine ne-ntârziat, iubire,
ori să primesc, naiv, să-nțelepțesc venindu-mi rândul?...

O, adorato! Nu stau la coadă pentru viață!
Te-mbrățișez acum, în haina-mi muritoare,
prea conștient cum viața mă-nvață și dezvață
ca să mă-nvețe iar că nu ești pieritoare.

Te-aleg din infinitele intenții bune
- tu, singură, cu-adevărat a mea -
și îi poftesc pe toți ce altceva par să mă-ndrume
s-aleagă pentru ei și-apoi să-și ia!...

Eu, măi iubire, măi, prieten ți-s și mag,
iar tu – magia fastă ce-mi rostuiește neclintit credința
c-om arcui-mpreună curcubeie peste netrecutul prag
în care-și poticnesc cei ce te-au irosit căința!...

Adesea

De-aș fi eu piatra,
mi-ai fi apa
primindu-mă în unda-i curgătoare,
lucind culori pe-obrazu-mi lustruit
de respirația-ți unduitoare.
De-ai fi tu munte,
ți-aș fi cer
primindu-ți fruntea să-mi străpungi
seninul cu un dor de stele
în zilele-mi adesea lungi.

Mama

De-ți semăn chiar și numai
când soarele-mi alungă
umbre prelungi săpate-n frunte,
tot știu că numai tu ești cea
care nu-mi vede - odinioară - cârlionții
ajunși acum spice cărunte...
Nu-i timpul vrednic
să îmi fure, dând uitării,
la schimb cu vlăguita lui patină,
ce-mi dăruiesti de-o viață:
însăși viața.  Îți mulțumesc fiind ce sunt:
dovadă a iubirii tale licărind în timp-lumină!...

Vin

În aura-mi de monstru trecător
mărșăluiesc sub stele;
mi-e liber creștetul, deși
-n răstimp de viață
câte una dintre ele
se prăbușește-n mine
și-mi luminează calea...
Privirea-mi stă-nainte-nfiptă
indiferent c-acolo-i hău
ori geană luminoasă.
Vin, Doamne; trec hotarul tău.
Primește-mă acasă.

Surâs

De îmi surâzi cu poezie
-ntrebându-te de ce nu-i scrisă
în ființarea zi cu zi,
pot doar să-ți spun că poezia
e-n fiecare și oricând,
sens chiar infinitivului a fi;
a – fascinant ! – te regăsi
-n ce altul, zis poet,
găsește-n propriul sine
ce sinele-ți descoperă deja iubind,
în tine, în felul tău de-a ști.

Dar

Versul meu, doamnă,
e asemenea cărării ce-ți sărută tălpile-n fugă,
nemaiștiind, de emoție, de-alergi
întâmpinându-i rostirea
ori el se-aprinde nebun sub călcâiele tale!...
E-adoima inimii mele,
liber și frust, intrinsec în spontan;
nu te sfii: deslușește-l plin de-nțelesuri
în propriu-ți suflet
și-asumă-l al tău,
rerostește-l,
prefă-l, la rându-ți, în dar.

Despre iubire

Ce-i, oare, dacă nu aleg
nici rațiunea-mi omenește educată
și nici simțirea-mi subconștient influențată,
atavic, experențial, de voi, de toți?!
Ce înțeles mai are timpul,
de-l pendulez cu stoicism ori hâtru
punând sau nu la îndoială liberu-mi arbitru,
altul decât ridicolul de-al măsura?!
Ști-veți ce-aș mai rămâne
de lepăd toate foste și ce vor să fie?
Cu simplitate – poezie;
energia liberă din ea.

Călător

Pe drumul ăsta către Dumnezeu
n-am sprijinit de cer vreo scară
și nu-mi plec fruntea, să câștig
îngăduința ca povară...

Făuritor neobosit de trepte,
sunt călător prin lumea mea.
Cum sus, jos tot așa mă aflu;
-napoi am fost; -nainte, fi-voi tot așa.

Ești

Te-am întâlnit printre percepții
când renunțaseși, nu mai căutai...
Nu înotai, ne-ncrezătoare-n apă;
doar înălțai în sine adevărul propriu,   
- o insulă înfiptă-n valurile iluzorii
pe care singuri oamenii și le ridică
doar ca să-și merite limanul unui rai!...
Știai. Tu, neclintită,
aflaseși că ești, întâi de toate,
propria alegere;
nu status altora,
nu delegată, după caz,
ca purtătăr de vină, la necaz
sau doar ca responsabil
pentru conformitate...
Te-am observat, în astă vreme,
de undeva-n înalt, iubind seninul tău:
ai învățat că, liberă,
apa-i întotdeauna vie,
că tu ești și-nafara undei și-năuntrul său.

Prezent

Buzele tale-au descoperit inima mea
respirând, pur și simplu!
Rotund și profund s-au arcuit
în inspirație,
mi-au cercetat sfioase prin sine
pân-au recunoscut-o pe ea;
grea, amorțită... -au desprins-o
adâncului ce-o țintuia,
expirând, inspirând, iarăși și iar,
- buze și inimă, fiecăreia dar -
eliberând...,
înălțând-o pe chip,
răsfrângând-o în zâmbet,
dăruindu-i prezent:
bate în ea!

Prevestire

Mai stai o clipă, dimineața,
îmbrățișată-n răsărit;
sub pleoapele-ți întredeschise
c-o zi întreagă îmi promit
să te uimesc.

Uite-o, încet, lumina urcă
pe umăru-mi, spre fruntea ta,
eliberându-ți visul de azi-noapte
în tot ce astăzi voi putea
să-ți împlinesc.

Ridică-te acum, în zâmbet
să îmi răsari maestuos,
deschide-ți inima și ochii,
cuprinde-n ele doar frumos
ce-ți prevestesc.

De veghe

Să stai de veghe astăzi în creștet de frumos
e ca-ndrăzneala-n goale tălpi să redescoperi
că zborul s-a născut din conștientizarea
nevoii de înalt a mersului pe jos!...

Ți-e de Sisif căznirea să urci către senin
parazitat de ruga stearpă de-a primi ce n-ai
și ce orgoliul tău slugarnic îți atașează lest:
doar așteptări armate să-mproaște cu venin!...

Opui voință doar, prin înainte a răzbate
disimulându-ți pofta de putere... Te minți, de fapt
și doar târăști percepții printre ale celorlalți,
ținuți în frâu de paranoia purtării de păcate!...

Ce-i bine n-are legi, nevoie de control și scop.
E-a observa atent spre sine și-a vedea departe:
desprinzi simțirii visul azi și azi asumi să-l împlinești;
mâinele-i doar proiecție opacă a vizionarului miop!...

Altfel

Tu știi că ploaia e iubire.
Altfel, obrajii cum ar străluci
de-atâta verde-n jur,
cum tălpile s-ar răcori
și-ar dănțui
copilărește,
cum frunțile s-ar înălța
către belsugul pogorât cerește,
cum apa-ar mângâia,
în loc să ude,
cum ceru-albastru-gri
în curcubeu și-ar arcui
culorile-i profunde,
cum prospețime ai simți
fără s-o afli-n unde,
cum ai cunoaște limpezirea
decât eliberând simțire,
cum ai discerne altfel
ce e viața,
ce este viețuirea?

Nu oamenii sunt hâzi!

Chiar fricile le deformează chipul!...
Sunt, mulți, robiți în propria gândire
ce oglindește presupusa gură-a lumii.
Terifiantă-n viziunea mișcătoare ca nisipul
le este propria simțire, neacceptată cu-ndârjire,
bună de-ascuns sub preș, de dragul rațiunii...

Nu știm iubi, nu procreăm decât ecouri surde
pe care le-nrolăm în viață transferându-le frustrări...
Habar n-avem să acceptăm din responsabilitatea
de-a recunoaște-n noi chiar sursele absurde
ale atâtor... hâde, dezumanizări.
Ne mângâie orgoliul, ni-i dulce vanitatea...

Nu oamenii sunt hâzi, iubire,
doar neștiința lor de-a fi. 

Crez

Stimată doamnă, mă înclin
față cu-a ta dezinvoltură;
-mi zâmbești șăgalnic, dar în plin:
te oglindești în propria-mi natură!

Sorbi vorbele-mi punctate cu accent
ce-ți răscolește prin emoții crezul;
eu uit de formalism..., devin prezent
și consistență prezenței tale: miezul.

Știm: n-are a face cu dogoarea!
Doar frunțile, cu-alint înseninate,
veghează însoțirii noastre înălțarea
în cea mai pură formă: libertate.

Inspiri

... prinde-mă-n brațe, când ți-e dor!
Reazemă-mi fruntea rătăcindă când inspiri
- aer să-ți fiu, iubindu-ți pieptul,
freamăt în nările-ți adulmecând simțiri
necenzurate în culisele atâtor gânduri...

ce iubirea

... mai locuiești la mine-n piept,
când dor mi-i să inspir deodată
emoția și gândul și simțirea?
... te semețești lumii rebel
când imi împunge-n coastă crezuri
din care să-mi clonez trăirea?
Hai, fi-mi scânteie de divin sub pleoape
și în surâs răsfrânge-mi creativitate în deplin;
fi-mi astăzi ce iubirea-ntotdeauna poate!

Creator

Tresar ca ploaia
- mângâiere limpede pe fruntea-ți verde
descânt...
Șoptit, duios, dau slovei
formă și contur;
te întrupez din vânt
ce-l rostuiesc în neclintire.
Sunt, mai presus de toate,
creator
al sensului că ești
oglindă-n care, regăsindu-te,
mă oglindești
în zâmbet;
în armonia pe care,
iubind-o,
mă iubești.

Înalt

De cauți poezia în zile numărate,
iubire,
afla-vei chiar în frământare
că zilele nu-s întâmplare;
au ritm și vers si verb și rimă:
descoperă-te-n clipă, o animă!

Cauți spre coala albă slove,
iubire,
și-nspre poet fior boem.
Tăcerea-ți sună în acord de recviem,
de nu-i fi azi cuvintelor lui muză;
el, pogorît vremelnic în percepție obtuză...

El știe visa fără-ndoială,
iubire,
știe că poezia-i armonie și nu tulburare,
și că e om născut din contemplare;
îl doare, i-i foame, pășește pe asfalt,
dar n-are limite, nici teamă de înalt!

Emoție


... adormi;
- ți reverberează-n glas
acordul vorbelor cu drag rostite,
sub pleoape așternute, nu sfârșite,
să-ți fie visului popas.
La fel de vie-i
culcușirea ta în noapte,
instantanee, insolită,
emoție cutreierând nelimitat prin simțuri,
deși-n dimensiunea unei șoapte...

Dorm?!

Am adormit, iubire...
Tu vino, mă-nvelește
în vers duios
din tălpi pân’ sub bărbie.
Lasă-mi obrajii și fruntea
liberi, liberă; Vezi cum
– dorm, nu?! –
lumina-n ei se odihnește?
Descântă-mi visul,
mângâie-mi suflarea,
fi-mi armonie regăsită
și-apoi, încet, în brațe-mi
completează-ți rostul;
Hai, vino și te cuibărește!...

Respir

Destul am scormonit sub pietre;
cu umerii și pieptu-am răsturnat
cu susu-n jos lumina,
să aflu-n umbre-apăsătoare – ce alta?! -
cazna de-a-mi fi negat continuu trecerea.
Am ropotit ca vijelia fără unde,
izbind în maluri nerăbdarea de-a avea,
smulgându-le din trup țărână,
nebun să dau percepției o consistență,
acolo unde adevăru-i... curgerea.
Și n-am greșit. Am învățat,
brăzdat de cicatrici,
snopit în vreme de furie,
să adast.
Respir fără reproș.
Eliberez din cale-mi vina
și știu, smerit, că nu-i a ta.

Perspectivă

Privește, omule,
în necuprinsul ăstei clipe
încape nu doar drumul ce-ai luat,
ci toate viețile ce le-ai putea alege!
Și-ascultă bine:
spre-nainte există
doar dacă vrei să-l raportezi
la... dinapoi!
Ce-ar fi să vezi că orizontul
nu-ncape-ntre cuvinte,
că verticala,
din tălpi în creștet
și din tării către țărână
e-o trecere nelimitată
chiar prin noi,
că poți cădea înspre înalturi
și să te-avânți în profunzimi!...

Răbdare

E deziluzia, să știi,
când nu poți integra
ce altfel ai îmbrățișa,
mai conștient de tine...
Nu îndrăznești,
din colț de sine-ajuns,
să crezi că poți avea
ce ne-mplinirea
pare a-ți fura
din astăzi,
din trecutul...,
trecut azi în revistă și
fad chiar în percepții...
Deschide lumea ta!
Zâmbește-i,
ca să îți surâdă.
Oferă-i, întreagă,
retrospectiva unei vieți
continue și asumate,
care vibrează și
fără de care
astăzi n-ai putea visa.
Știi că există vibrație
și planuri
și dorințe  
care se-ntâlnesc.
Răbdare, om frumos!
Găsi-o-vei pe-a ta!

Tu

De fiecare dată când
mi-aștern privirile în foaia albă,
tu, undă de senin prin gânduri,
imaginezi nuanțe
ce răzbat din înțelesuri.
Contur vibrant,
ghicit în slove,
devii chiar plinul
în îmbrățișarea-mi care,
altfel,
goală, fără de cuprins ar fi...
Și-mi ești mai mult decât minune
- o întrupare într-un cânt
rimând celest: sunt tu.   

Lipsă temei

Ști-vei că-i el
când pieptu-i întreagă te-ncape,
iar inima lui pulsează culoare ochilor tăi.
Chiar îți pare că nu-i
- ți-e atât de aproape,
de parc-ar fi tu
oglindită de irișii săi!
Înțelept e să vezi
că iubirea nu se confundă
cu-n gând ce subordonează
atașamentul posesiei cu vreun oarecare temei!...
E, fiecăruia, mai întâi iubire de sine
radiind dinspre celălalt acea fericire
care-i face pe oameni
să se confunde cu totu-ntre ei. 

 























Liber

... de ce în viscol împunge fruntea-ți înainte
văzând că tot ce-așterne sub mantia-i zăpada
își îndulcește muchii ce-au crestat în om pe viu credința?
Azi știu.
Nu fulgii, perfect căzuți,
imaculați în încercarea lor naivă de-a ne-ntroieni,
ba duși de vânt, ba lăcrimând în soare
ne vor fi modelat ființa.
Nu.
Potrivnică ți-i hula de-o-nfrunți înțepenit...
De-o știi primi în față, călătorind prin tine,
când ferm, când delicat,
-ți va risipi ca fulgii mohorâte zguri
sub care renunțarea-ți schimonosește conștiința.

Azi

Azi nu ți-aș spune că-mi ești dragă,
de-aș mai simți fiorul încolțit
de gânduri ce ancestral îmi locuiesc ființa
- eu, nod în universul de emoții,
educat să-mi condiționez putința
la ce-au trăit mulți alții înaintea mea...

N-as spune te iubesc,
de-aș desluși măcar lăstarul vreunui vis
că-mi proiectează dimensiuni iubirii tale,
ori de-aș afla c-aștepți să schimb câte ceva,
sau că afecțiunea, odată civic statuată,
e... status quo al amândurora!

Azi am pierdut ego-ul, neliniștea, alerta
și chiar războiul ce se-mpotrivea iubirii...
Plătesc, e drept, tributul rațiunii,
înțelepțirii unanime ivită din cenușa-nchipuirii.
Știu c-am ales a nu mă-mpotrivi minunii
că azi nu-i ieri nici mâine înainte de-al trăi.