Altfel

Tu știi că ploaia e iubire.
Altfel, obrajii cum ar străluci
de-atâta verde-n jur,
cum tălpile s-ar răcori
și-ar dănțui
copilărește,
cum frunțile s-ar înălța
către belsugul pogorât cerește,
cum apa-ar mângâia,
în loc să ude,
cum ceru-albastru-gri
în curcubeu și-ar arcui
culorile-i profunde,
cum prospețime ai simți
fără s-o afli-n unde,
cum ai cunoaște limpezirea
decât eliberând simțire,
cum ai discerne altfel
ce e viața,
ce este viețuirea?

Nu oamenii sunt hâzi!

Chiar fricile le deformează chipul!...
Sunt, mulți, robiți în propria gândire
ce oglindește presupusa gură-a lumii.
Terifiantă-n viziunea mișcătoare ca nisipul
le este propria simțire, neacceptată cu-ndârjire,
bună de-ascuns sub preș, de dragul rațiunii...

Nu știm iubi, nu procreăm decât ecouri surde
pe care le-nrolăm în viață transferându-le frustrări...
Habar n-avem să acceptăm din responsabilitatea
de-a recunoaște-n noi chiar sursele absurde
ale atâtor... hâde, dezumanizări.
Ne mângâie orgoliul, ni-i dulce vanitatea...

Nu oamenii sunt hâzi, iubire,
doar neștiința lor de-a fi. 

Crez

Stimată doamnă, mă înclin
față cu-a ta dezinvoltură;
-mi zâmbești șăgalnic, dar în plin:
te oglindești în propria-mi natură!

Sorbi vorbele-mi punctate cu accent
ce-ți răscolește prin emoții crezul;
eu uit de formalism..., devin prezent
și consistență prezenței tale: miezul.

Știm: n-are a face cu dogoarea!
Doar frunțile, cu-alint înseninate,
veghează însoțirii noastre înălțarea
în cea mai pură formă: libertate.

Inspiri

... prinde-mă-n brațe, când ți-e dor!
Reazemă-mi fruntea rătăcindă când inspiri
- aer să-ți fiu, iubindu-ți pieptul,
freamăt în nările-ți adulmecând simțiri
necenzurate în culisele atâtor gânduri...