Oglindă viselor

Mă iartă de-s oleacă orb:
n-am ochi; privirea mi-e oglinda
-n care dorul se desface floare,
să cuprindă ceru-ntre petale...
Și-atât senin e în îmbrățișarea
al cărui miez se rotunjește măr
- să-l mușc cu sete! Pârguite,
buzele-mi arcuiesc sărut
în care se-oglindește
integritatea florilor...

Mă iartă de-s oleacă surd:
nu-mi cred urechilor; auzul mi-este mare
-n care unduie dinspre adânc
cuvinte ce vor să respire...
Și-atâta limpede e-n oglindirea
a cărei formă se rotunjeşte sens
- să-l recunosc în tine! Plecate,
pleoapele-mi mijesc surâs
în care şoapte nerostite văluresc
chiar înţelesul vorbelor...

Mă iartă de-s aparent nesimţitor:
nu poruncesc nici inimii; nu-mi curge
-n vene sânge de vărsat
în lupta eu-lui cu sine...
Şi-atât liber arbitru e-n alegerea
a cărei asumare se rotunjeşte puls
- să-l nenumesc păcat! Smerite,
degetele-mi împlinesc menire
în care tot ce-ating învie
prezent în trupul viselor...

Înăuntru

Mai vreau să cred
că liniștea e doar un om
stând la fereastra către sine.
Și mă întreb: tu unde o deschizi,
spre tine sau spre înafară?
Și cum te vezi:
din față, încadrat de ramă,
ori dinăuntru – de-acolo unde
toate le creezi?
Și cum privești?
Cu resemnarea ce-ți odihnește
bărbia-n palmele muncite
sau cu-amândouă mâinile-n pervaz,
proptite asemenea căutăturii
neclintit înfipte spre-nainte?
Și cum te simți?
Slujbaș percepției comune
ce știe ea mai bine decât tine
ce ți-e bine și ce-ar trebui,
ori liberându-ți personalitatea,
declinându-ți singur verbul a trăi?
Și ce descoperi?
În norme-nghesuiești momentul,
ori îl asumi ca parte din firesc,
nemăsurându-i forma
în șabloane retezate din lumesc?...
Ai observat măcar o dată
- nu filozof, ci doar un pic mai hâtru,
că nu contează de la care geam privești?
Oricare-ar fi, fereastra
se deschide doar spre înăuntru!

Din nimic

În vâltoarea dintre lumi
habar n-am să fac minuni!
... stau, neînsemnat de mic,
observând cum, din nimic,
din percepție sau stare
mâinile-mi devin mișcare:
palmele de-ntorc în sus,
picuri ploaia-mi dă răspuns
de răcoare și de sete
ce-ascundeam odată-n plete!
De le-ntorc tandru spre tine,
mângâiere-n palme-mi vine,
iar sub tălpi piatră îmi crește
- ziduri calea-mi prăvălește -,
orizont se-apleacă drept
vertical acum, din piept,
peste șold, sus, pe spinare,
să-mi devii îmbrățișare,
s-o aștern tăcut în iarbă
până iarba o s-o soarbă...
Fruntea adiere-mi este,
pleoapele-mi clipesc poveste,
iar un zâmbet – știu eu cui –
flutură de capul lui!...

Visez

Știu! – mi-am strigat aflând
că am deja când îmi doresc ceva;
gândul îmi e, odată-ntreg, chiar începutul
reprezentării sale dinăuntru în afara mea.
Magie – mă-ntreb învăluindu-mă în ea
sau faptul că realitatea-i consecința
a investi credință în dorință, a acționa
nestingherit cu verbe în inima lui... a visa?
Nu văd răspuns în ieri...,
mâine nu-mi spune altceva;
astăzi, în clipa asta, chiar acum
visez cum pot trăi trăind deja.

Fii mie!

Mă-nșel sau te-am surprins cum te strecori
prin visul ce-mi sărută tâmpla dreaptă?
M-atinge umărul, ițindu-și faldurile dintre nori,
rochia ta de raze..., mi-l dezvelește-n șoaptă.

C-obrazul lipit de geam am ațipit de seri...
Sunt degetele ploii șiroaiele-mi pe față?!
Pot anotimpuri - sute - să le eliberez în ieri?
Pot azi deschide ochii cu tine - dimineață?

Am voie la senin? Fereastra deschisă
- i spirală spre neant sau cale-mbrățișării?
Fii mie cunoaștere pănă acum nescrisă!
Îți sunt penița ce rescrie trecut în inima iertării.

Hai!

... și-ascult cum ploaia vine!
E-n chemare, ropotind încă-nainte să înceapă
pe brațele-mi deschise. Hai cu mine,
să râdem în oglinzile de apă!

Hai să rotim, nebuni, desupra ierbii
îmbrățișarea într-un dans printre spirale!
Din urma noastră plină ochi sorbi-v-or cerbii
tineri și însetați; le-om fi izvor, odihnă, cale...

Excepție, defel!

De mă întrebi ce-i adevărul
firesc e să privesc în mine;
nu scap de tine sau de el sau de-o mulțime
- toți câți ați picurat trăiri de sine
în jurul cu care m-am hrănit participând...
Că-ți place să-l relevi în simțuri
- etichetări de bine sau de rău,
că îl descoperi adulmecând în vers
ceea ce poți traduce pe-nțelesul tău,
câ îl contempli într-o ramă
aflându-te acasă înăuntrul său...
-s aievea: adevăruri toate, distincte,
completându-se mereu.
Nu e sfidare de percepte adevărul!
Dar nici impunere,
staționare în conjuncturi defecte...
Nu-i regulă; excepție, defel!
E drumul fiecăruia și asumarea
de-a crește iubirea ce-a răsădit în el.
Știu astfel că neadevărul
e modu-n care eu sau tu sau el
ne facem stăpâni pe adevărul altuia
în nebunia de-a crede c-ar trebui să fim la fel!...

Cuvinte potrivite

Cuvintele reverberează
astăzi
adoima clopotelor ce știu întoarce azuriul;
fac sens, odată pronunţate fără umbră,
însoțind bun gust, bună intenție și vindecare.
Au cunoscut adesea și sălciul,
când li se-atribuiau câte-o tonalitate strâmbă
dislocată dintr-un trecut reanimat cu încăpățânare...
S-au și asprit în timp, precum pustiul,
c-ar fi vii puse la-ndoială; ucise încă de pe limbă!...
Socotite prin ele însele otrăvitoare
- venin le-a devenit chiar obiceiul
de a mușca din viața devenită sumbră...
De ce cuvintele aleg să doară?
Nu știu... Nu sigur. Însă
astăzi
rostesc, primesc netemător cuvinte potrivite și simțite,
odată ce-am permis ego-ului din ele să dispară.

Dimineți

Pe șoldurile tale văd dimineți răsărind
- lumina le mângâie lunecându-ți pe coapse.
Genunchii-ți au rotunjimea munților îndrăznind
să nu frângă simțiri în muchii de gând prin sinapse.

Pântecele-ți mi-este popas în obraz
- aseară-i cântau greieri în acord de chitare.
Am murit ca să-nviu din mine mai treaz
în vocale rotund dezmierdate dimineața de soare.