Oleacă iubire, oleacă venin

Frumoasă, entuziastă, cu pantofi fosforescenți
și rochie curgând pe șolduri, în culori de jar aprins,
picuri lumină vie în ochii-mi, până ieri, indiferenți...
Căldura mă atrage spre tine... se întinde; te-a atins!

Cu-n deget de cristal, descătușat din umbre
ce-mi scufundau simțirea și gândul în abis,
te-ating o clipă, uimit c-adâncurile pot fi altfel decât sumbre...   
Că pot vibra; nu-s suprafață-ncremenită. Ți-am zis?

Se-așterne ca o trenă magia-n jurul meu, al tău.
Privirile ni se-ntâlnesc și tandru o reflectă, plin
- miez adevărului și sensului în care am crezut mereu:
și-oleacă de-o simțim iubire, nonsensul este singurul venin!

Inimi albe

Eu îți descânt o poezie,
tu-mi iei în brațe fiecare vers
și mi-l alinți cu energie
să strălucească – hăt, departe-n univers!...

Și amândoi știm și-așteptăm să se întoarcă
purtând în fiecarea slovă chiar magia
cu care eu am scris - un Noe încărcând în arcă
propriul suflet, căruia tu îi ești, smerită, bucuria.

Da, draga mea, mi-ești muză, și iubită și însoțitor
pe-această zveltă navă ce taie-ncercănate valuri;
călătoria noastră n-are hartă, n-are greu, n-are ușor...
Știm foarte bine că afectivitatea n-are maluri.

De-aceea, ancore n-avem; avem suflu și vele.
Și orizont jur-împrejur, cât largul mării.
Uite cum suflă iubirea noastră-n ele,
cum înfoaie inimi albe pulsând prezent și viață depărtării! 

Sie-ne

Ne îmbrățișăm cu dor,
fugar și flămând,
și chiar pietrele nesimțitoare
de sub tălpile noastre
devin prețios de conștiente.
Ridicăm temelie împreunării,
unul din altul;
inima mea se revarsă trandafiriu
în obrajii tăi,
buzele tale mângâie lumina
dintre genele mele...
Suntem și trup
și emoție întrupată,
și spirit răscolitor în înalt.
Ne aflăm, totodată,
sie-ne cunoscuți,
înoiți cu magia
descoperirii
unului în doi.

Te privesc

Te privesc, albastră,
până acolo unde răsari orizontul
în care văd orice posibil.
N-avem sus, jos ori la stânga sau dreapta;
izvorâm din acum, care n-are trecut.
Știm că nu există o cale spre fericire;
e calea.
Nu picioarele aleg și nici gândul.
Alegem culoarea!
Pot să te privesc și verde marin,
până acolo unde orizontul alege
dacă se odihnește în valuri
ori se înalță senin.
Și pot și oranj, și violet, și roșu și galben.
E-atâta alb în acest curcubeu
și-atâtea ferestre deschise în ziduri,
că fiecare culoare se-așterne în noi
de la sine.

Mulțumesc

E parcă mai ușor să fie greu,
să picurăm un strop de răutate
doar să accentuam că răul perceput
e-un pic... mai rău.
Să-l facem și mai rău!...
Și toate astea, în numele lui... bine,
autodefinit și parcă numai bun
de injectat în vena celor diferiți de tine... 
Să comparăm, să măsurăm,
să facem analize de simțire
între ego-uri, între așteptări
și forme de posesiune;
mai adversari cu propria persoană,
cu cât ne definim proprii cutume...
Și-ntreb – pe tine, om matur:
să gust din porția sălcie
de viață-n care altul,
cu generozitate născută din absurd,
mi-o vrea – predestinată – tocmai mie?
Mulțumesc.
Simt. Știu. Asum și integrez. Gândesc.
Nu doar la mine ci, prin mine, și la alții.
Iau binele ca bine-n sine
și nu-l atribui. Învăț că, doar primindu-l,
pot beneficia de el - nealocat în rații -
toți cei ce mă primesc pe mine însumi,
nu ... chip cioplit în propriile emanații.   
Am învățat, descătușat de anii
de singurătate statuată în comun
și convenită chiar și în intimitate,
să dăruiesc.Să dau cuvintelor putere.
Și – ce-i mai important –
să știu, s-o fac și să o spun.

De mână

Dacă îmi ești lumină,
asta înseamnă că ochii mei te sărută,
ori strălucirea ta îmi îmbrățișează privirea?
Dacă liniște îți sunt,
înseamnă că în poala ta odihnesc
sau că duioșia-ți se așterne în mine?
Inspirație de-mi ești,
versul acesta pe nesfârșitul alb ți-l ofer,
ori ființa ta renaște prin mine cu puterea cuvântului?
În această plimbare pășim împreună,
de mână, prin noi.
Sau poate chiar noi, împreună, suntem calea spre sine?

Senin

Ceea ce oamenii, atât de diferit, iubesc
e chiar seninul pe care îl trăiesc...
E foarte diferit, deși ai spune că e unul!...
E parcă mai ușor să fii în pielea
– of!; biete... – animalelor
și lesne să aloci același cer
și mie, și ție – nouă, tuturor!...
Chiar și seninul are-o definiție transmisă-n generații
într-un limbaj de șantier!
Să construim șabloane de simțire,
s-adjudecăm destine sub talpa rațiunii!
... cam asta învățăm și ni se cere;
să omorâm independența viziunii
de dragul unui marș comun înspre durere,
înspre un zid de rezistență
pe care-l definim, obtuzi, conveniență...
Seninul meu vreau în firesc să îl deschid,
să-l regăsesc în mine și-nafara mea;
nu-l vreau doar ca proiecție a umbrei mele pe un zid!
L-am și eliberat, deja.

Poveste

... și știi că binele e-n tine!
Că-i ocrotești matur delicatețea
când se revarsă în cascade,
răbufnind, ego-uri.
De statuezi chiar binele ca... bine,
se-așterne totul în firesc.
Firește că zâmbesc!
Știu că zâmbești...
Nu-nlocuiește fericirea,
dar binele repune-n drepturi
chiar libertatea de a te regăsi;
de-a redescoperi că tu ești... ea!
De-a te descătușa de reguli
preconcepute-a te schimonosi
ca entitate într-o iubire deformată
și chiar de umilințe acceptate unanim
care golesc de sens până și verbul a trăi!...
La fel de conștient,
să dezbrăcăm de hainele-i pestrițe ironia
e primul pas către normalitate;
să alocăm uitării tragi-comedia!...
Nu ne-om închide-ntre pereți,
n-avem o scenă pentru declamații...
Avem, desigur, o poveste
ce ne inspiră creativ
și poate inspira, mai creativ, pe alții.
Să o trăim!

Împlinim

Azi împlinim o sută de poeme!
În fiecare, am împlinit cuvintele
ca stare.
În vers, am așternut o cale în care jaloanele
le-am șters...
În rimă, vibrăm frumosul care
ne animă.
În sens, cunoaștem intensitatea noțiunii
de consens.
În miez, ne întâlnim îmbrățișați
de crez.
În curcubeu, eliberăm trăiririle
nelibere mereu...
În fiece vocală, rotunjim accente blânde;
nu se mai răscoală...
În îmbrățișare, visul devine realitate
binefăcătoare.
În viziune, e un continuum de împliniri
comune.
Azi împlinim o sută de poeme;
le vom înmii.