Vuiet
Oricât aș sta să-mi amintesc,
pe piatra asta tare ce mă ține
- deasupra timpului - strigoi
și-oricâte valuri gleznele-mi izbesc
cu scoici crăpate care mușcă-n mine
cerându-și carnea-momeală înapoi,
nu sunt trecut! Nu regăsesc
vuietul hulei care-am fost; devine
juru-mi așternere în orizont. Și-apoi
mai știu că astăzi pot să îndrăznesc
prezent.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu