Din nimic
În vâltoarea dintre lumi
habar n-am să fac minuni!
... stau, neînsemnat de mic,
observând cum, din nimic,
din percepție sau stare
mâinile-mi devin mișcare:
palmele de-ntorc în sus,
picuri ploaia-mi dă răspuns
de răcoare și de sete
ce-ascundeam odată-n plete!
De le-ntorc tandru spre tine,
mângâiere-n palme-mi vine,
iar sub tălpi piatră îmi crește
- ziduri calea-mi prăvălește -,
orizont se-apleacă drept
vertical acum, din piept,
peste șold, sus, pe spinare,
să-mi devii îmbrățișare,
s-o aștern tăcut în iarbă
până iarba o s-o soarbă...
Fruntea adiere-mi este,
pleoapele-mi clipesc poveste,
iar un zâmbet – știu eu cui –
flutură de capul lui!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu