În decor
Ating pervazul
-amintirea de ieri respirând lângă tine
îmi urcă prin palmă.
Durerea că nu te ating imi revine...
Visez deseori...
Îmbrățișarea calmă
e partea care lipsește din mine...
Obrazul tău
stă culcușit la mine între braț și piept,
iar talia-ți e arcuită peste șoldul meu.
Încă aștept
sărutul care înfoaie aerul alungat
din îmbrățișarea înfometată, din piept.
Am sperat
că pot desprinde realitatea de fapt
trăind disecat între planuri de cert.
Nu pot să îmi iert
că trăiesc. Cum să iert că exist?
Tânjesc să fiu trist. Însă mor.
Strâng pumnii. Degetelor le e usor
să simtă – albite pe monturi să-mi strige dorința.
Nu pot fugi în decor...
În viața asta am definit până și neputința.
Duc înainte ce-am făptuit îndărăt.
Decorul sunt eu, diluându-mi ființa.
Visului mă mai arăt...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu