Înlănțuiți în lumea nefirească
... obrajii-s calzi și rumenesc al palmelor căuș,
iar ochii dor sorbind până și muzica luminii
reflectată-n ei, mai albă decât crinii,
strălucitoare ca luna răscolind în ape, jucăuș.
E-amețitoare tăria unde simțurile ne înalță,
pieptul inspiră avid cuvintele din șoapte,
dispar chiar și percepțiile că e zi sau noapte
când timpul nostru curge pe note de romanță...
E-atâta dor, încât hrănim cu sentiment concret himere,
redecorăm iluzia – zidim pereți despărțitori
ai fiecărei zile – ocrotindu-ne de rest cum rareori
pot oamenii, sfidând și timp și spațiu, să mai spere...
Înfingem uneori - și doare - privirea dincolo de clipă,
dăm stăpânirii de sine un colț de gând să odihnească
tumultul – trăirile-n cascadă tind să prăbușească
secunde, simțuri care nu cunosc ideea de risipă...
Năzuim...
Fără scăpare, înlănțuiți în lumea nefirească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu